Primul meu dascăl într-ale boiangeriei a fost grădina de la ţară a bunicilor, unde, copilă fiind, obişnuiam să-mi înverzesc hăinuţele, tăvălindu-mă prin iarbă în căutare de insecte şi flori. Când mă gândesc la acele timpuri, îmi vine în minte livada înverzită, plină de meri, pruni, vişini, şi-n mijlocul ei – nucul – cum îşi aruncă umbra răcoroasă, ca un străjer însingurat. Sub coroana lui mare, de rege bătrân, îmi povestea bunica, era demult o masă pe care tata obişnuia să-şi scrie temele, conştiincios. Eu nu am găsit masa, căci anii au trecut şi alte timpuri au luat locul amintirilor. Era vremea noastră, a nepoţilor, şi nu pot să uit că la rândul meu am petrecut o parte din copilărie, aici în grădina cu nuc. Pe-atunci, vişinii erau preferaţii mei, pentru că din ei îmi culegeam clei şi făceam lipici pentru primele proiecte multi-media cu iarba, hârtie, coajă de copaci, cochilii, nisip, pietre… Spre nuc priveam mereu cu teamă, ştiam că e bătrân şi un...