14 august 2018

gânduri despre viaţă

http://de-dimineata.soldigo.com

Colierul e rezultatul unei comenzi care mi-a mers exact la suflet. E genul de clientă care îmi cunoaşte munca de ani de zile şi îmi dă suficiente detalii referitor la ce are nevoie, dar îmi lasă în acelaşi timp toată libertatea de a decide asupra creaţiei.

Viitoarea mireasă a vrut să poarte la cununie un colier în care să ia amintirea zilei când a fost cerută de soţie într-un lan de lavandă... Am făcut 2 teste pe bile şi abia a treia încercare a fost cu succes :) Ghirlande de flori - lavandă, coada şoricelului şi cicoare- împletite cu broderie pe bile albe...

Mi-a plăcut să lucrez - creaţia mă unge la suflet, mă împlineşte şi îmi dă o bucurie deosebită... colierul îmi răspunde înapoi ca un ecou: e bine... e bine... Seamănă a aprobare de a trăi, a încurajare pe drum. Îmi echilibrează tendinţele rigide şi încordarea.

Visez să ajung şi eu un om armonios şi creaţia e una din fântânile prin care sap în adânc spre echilibru. Recunosc, când mă uit în jur mi se pare ca am rămas în urmă cu trăitul vieţii şi pun presiune pe mine să fiu şi eu în rând cu cei ce par atât de fericiţi prin vecini. Dacă m-aş elibera de presiune... ce explozie solară ar putea deveni viaţa mea... să îmi aprob clipa, să simt prezentul, să îmi îndrept spatele şi să mă relaxez - nu e nevoie să caut atât de asiduu, nu e nevoie să recuperez mai mult decât se poate în mod natural, sunt bine, sunt ok, pot s-o iau înceeet-înceeet... să nu vând prezentul pentru o proiecţie în viitor...

Recunoştinţa mi-ar putea aduce ceea ce-mi doresc: să văd ce am, să văd cât am reuşit să înţeleg în ultimii ani. Recunoştinţa mă va echilibra şi mă va aduce în prezent mereu şi mereu.

7 august 2018

dezmorocăneală

Sunt recunoscătoare:
- pentru prieteni, pentru conversaţii în care te simţi înţeles şi reuşeşti să stabileşti o conexiune
- pentru sănătate. Azi sunt bine, săptămâna trecută eram varză. Să sărbătorim!
- pentru speranţă; aici mai am de lucru să separ speranţa cu iz de naivitate şi idealism, de speranţa care ţine de credinţă şi ancorarea în realitate.
- pentru toate informaţiile pe care le găsim la botul calului acum de când cu internetul



4 august 2018

Să pun în loc

Există devieri în mine care se pot stârpi doar dacă reuşesc să pun altceva în locul lor. Am descoperit asta empiric: o situaţie poate genera ceva bun sau ceva rău in mine, dar nu poate să nu genereze nimic. De exemplu, când cineva îmi laudă munca, vai ce frumoase coliere, îmi e foarte uşor să cad în trufie şi să mă bălacesc o vreme în gândul că sunt tare grozavă, după care evident să vine căderea cu buşituri. De curând mi-am dat seama că de îndată ce mă laudă cineva pentru ceea ce lucrez - I M E D I A T să-mi îndrept gândul spre Dumnezeu, Creatorul meu, Tatăl care mi-a dat darul şi să mă înclin Lui cu recunoştinţă. Eu ŞTIU că de la El am totul, îmi amintesc rugăciunile fără cuvinte de când eram mică şi îmi doream să am talente deosebite ca să fiu şi eu iubită de cei din jur... dar acum am 34 de ani, nu mai sunt copil, acum ştiu că tot ce am primit a fost darul Lui pentru ca să pot supravieţui în familia mea lipsită de dragoste, dezbinată de scandaluri şi unde am crescut ca o sălbatică din cauza neglijenţei de toate felurile. Talentul meu, la bază, e doar o strategie de supravieţuire şi abia în ultimii ani a început să devină şi altceva - o formă de comunicare cu ceilalţi, o formă de exprimare a emoţiilor reprimate şi de explorare interioară. 

O altă latură în care am descoperit că funcţionează S H I F T -ul :) este curajul. Curajul pus în locul laşităţii. Nu ştiu cum par eu din exterior, dar mă tem că în urma blogului aş putea apărea într-o lumină mai bună decât e cazul. Eu sunt o laşă de felul meu: sunt prea laşă să-mi traiesc viaţa, prea laşă să îmi asum emoţiile, prea laşă pentru a comunica sincer cu cei din jurul meu atunci când există un conflict sau orice altceva care necesită LĂMURIRE, LIMPEZIRE, CLARIFICARE - şi aşa ajung să trăiesc -  ca urmare a laşităţii - în confuzie şi într-o stare de conflict mocnită. Mă ascund după lene şi nu am curajul să trăiesc aşa cum vreau să trăiesc. Mă ascund, ca o laşă, de ceea ce simt, şi evit conflictele ca să evit stările tulburi pe care le generează confruntarea. Prefer pacea cea rea în locul războiului cel bun. Mai demult nu vedeam beneficiile aduse de curaj, dar acum le văd, şi, cu un pic de discernământ aş vrea să fiu curajoasă cât mai des. Nimica nu-i mai frumos pe lumea asta decât CLARITATEA. Să vezi realitatea şi să o integrezi, chiar dacă asta înseamnă să-ţi asumi şi durerea care vine odată cu ea.

Mai e ceva "interesant", o descoperire recentă. În familia în care am crescut eu, singura formă de conectare cu unul din membrii familiei era să te aliezi cu el împotriva altuia din familie şi să râzi de el, de neputinţele, de slăbiciunile, de eşecurile lui. Sarcasmul şi denigrarea era singura formă de conectare cu altul din familie - pentru scurtă vreme, căci oricând puteai deveni tu victimă. Mi se pare îngrozitor felul ăsta de a relaţiona şi deocamdată încerc să îl dibuiesc în felul meu de a mă purta cu prietenii  - apare de obicei sub formă de sarcasm... Ce să pun în loc? Ce pui în locul răutăţii gratuite? Care e forma "corectă" de relaţionare în faţa slăbiciunii aproapelui? Oare empatia? Răbdarea? Mângâierea? Odihnirea? Ce alte forme de conectare cu alţii mai există?

Am tricou cu Superman :))  la 3 ani, vârsta lui Ian acum

25 iulie 2018

Nota 10

Liceu. Ora de română - înot ca peşte-n apă, nu învăţ nimic, dar pricep totul şi analiza pe text e ceva ce-mi place să fac, sunt bună, merg şi la olimpiadă. Dă-mi textul şi-ţi comentez instant ce pricep din el. Doar că într-o zi, ceva ciudat se întâmplă, profa de română intră în clasă, ne spune să scoatem o foaie şi să răspundem la întrebarea "Ce înseamnă iubirea?". Parcă prinde sens şcoala şi unsă la suflet încep să scriu, simţindu-mă în elementul meu.

Vine ora următoare, vin rezultatele la "test". Mă mir că ni le-a adus înapoi corectate şi cu notă pe ele, mi se pare că e stupid să pui note pe o părere personală. Şi totuşi, primesc hârtia - luasem nota 9. Mă foiesc nedumerită şi mă uit la colegul din faţă care de obicei ia note de 7 şi văd că a primit 10. Sunt bulversată. Adică eu nu ştiu prea bine ce e iubirea şi colegul meu din faţă ştie... În pauză îi iau lucrarea colegului şi citesc acolo... pentru el iubirea e ceva ce te îmbată, te face să pluteşti, îţi vine să miroşi flori. În lucrarea mea iubirea e: grijă, respect, răbdare... Mă încovoi înăuntrul meu, eu care tânjesc atâta după iubire, tocmai eu am înţeles pe dos. Eu care doar asta visez... visez la cai verzi pe pereţi.

Întâmplarea asta a rămas întipărită în creierul meu ca o fantă nouă săpată fix în carnea creierului. Îmi e clar: nu ştiu ce e iubirea, sunt doar o maşină mecanică care nu simte.

Anii au trecut :)

Iubirea plutitoare şi îmbătătoare m-a prins şi pe mine, dar nu mi-a ţinut de cald în vremuri de conflict. M-am căsătorit şi am făcut un copil... Acum, după 12 ani împreună, nu mai am ce face cu declaraţii de dragoste şi emoţionalisme fără fond. Iubirea pentru soţul şi copilul meu este zero dacă nu îmi cultiv virtuţile grijii, al respectului, al răbdării. "Much harm has been done in the name of love, but no harm can be done in the name of respect" - Magda Gerber. Aşa că, dragă doamnă profesoară B., îmi dau singură nota 10 pe "test", pentru că după 15 ani am ajuns la aceiaşi concluzie ca în liceu...
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. "(Biblia, Corinteni 13)

Degeaba eşti îmbătat de hormoni, atracţie şi admiraţie pentru persoana iubită, dacă n-ai deprins darul de a răbda 10 ani să trăieşti lângă ea. Îndrăgostirea vine şi pleacă aleatoriu şi nu ţine la drum lung. O poţi alunga sau o poţi primi, dar virtuţile pe care ţi le clădeşti în numele iubirii - acestea rămân şi le prefer acestora în locul vinului dulce.

În acelaşi timp, e greu de dus această revelaţie, pentru că îmi arată că îs cam foaaaarte la început de drum pe calea iubirii. Dar dacă vreau, asta înseamnă că lucrez şi că ceeeva-ceeeva se mişcă în mine, spre schimbare... nu?

la 20 de ani ... foarte "supărată" :)