20 septembrie 2016

Dezmorţire

Nu, bunătatea nu e o altă steluţă aurie de prins pe paltonaş. Când ceri bunătate e clar că eşti deja demult în tărâmul complet opus, de unde abia dacă mai ai o mică speranţă că vei scăpa cândva. Când ceri bunătate nu poţi cere aşa simplu: "Doamne, dă-mi, te rog, bunătate!". Când ceri bunătatea trebuie să o ceri pentru alţii. "Doamne, dă-mi, bunătate ca să pot să îi mângâi pe cei din jurul meu!". Şi nici aşa nu e completă rugămintea, tot mai are o doză de egoism înăuntru pentru că liniştea sufletului tău depinde de răspuns.

Bunătatea e soră cu umilinţa, penibilul, vulnerabilitatea, lacrimile de ruşine, renunţarea la dreptatea proprie - şi astea nimeni nu le vrea. Şi bunătatea vine doar la pachet. Iar răspunsul la rugăciune se transformă în întrebare: "Dar vrei să primeşti bunătatea cu toată cohorta ei de surate?".