27 februarie 2019

Viața e acum

Azi vreau să vă scriu povestea unei dupăamieze de primvără, într-o duminică, de acum 2 ani. Pe vremea când eram o varză umblătoare, ruptă de nesomnul postpartum de 2 ani, cu toate bubele la vedere, fără energie să mai port vreo mască, Eram cu Dan și al nostru Ian de 2 ani și încă o prietenă dragă. Ne-am întâlnit să mergem toți într-o plimbare prin pădurea care străjuiește dealul de deasupra cartierului nostru, un loc de unde poți vedea toată Cluj-Napoca. Ne-am plimbat, am ronțăit ceva prin poieniță, și la fel de lipsiți de energie precum am urcat, am hotărât să ne întoarcem acasă la apusul soarelui. Mă simțeam tristă, nici natura nu mai avea efect asupra psihicului meu. Prietena noastră era și ea mohorâtă, viitorul soț o părăsise înainte de nuntă cu ceva vreme în urmă. Eram niște rătăciți. Și în loc să ne întoarcem pe unde am venit, le-am propus un alt itinerariu, noul are efect de trezire și de revigorare a spiritului. Luam o potecă pe lângă marginea pădurii, care uneori dezvăluia orașul în dreapta, iar restul pădurii era învelit în lumina aceea magică a apusului. Și cum mergeam pe cărarea perfectă, am început să auzim în depărtare acorduri de chitară... Ne-am gândit că poate e ceva concert în oraș și se aude până sus în pădure la noi. Dar sunetul era atât de frumos și clar... Și lipsea basul acela odios din concertele moderne, "tradiționale". Pe măsură ce ne apropiam se auzea tot mai clar, tot mai superb, acorduri de chitară electică. Era muzică în pădure undeva. Și tot creștea în mine chitara... așa am ajuns la marginea unei poienițe ascunse de copaci, unde era o gașcă de tineri. Unul din ei cânta live la chitară... Fix You de la Coldplay... 



"lights will guide you home"...
 
Și ne-am așezat la marginea poieniței, cu copilașul în brațe și am servit prăjituri și muzică live, la apus, în pădure. Era ziua băiatului care cânta cu chitara, împlinea 18 ani. O fată stătea jos pe o piatră și cânta superb la microfon versurile...
 
"Tears stream down your face
When you lose something you cannot replace"...
 
Și am înțeles că undeva pe drum am pierdut adevărul vieții, bucuria vieții și că mă afundam pe un drum blocat. Tineri liberi, fericiți, cu vise, cu speranțe, aveau mai mult adevăr în ei decât îmbătrâniții de noi. Mi s-a dat să gust din rai. Am plecat cu sufletul încărcat și cu un adevăr greu de formulat și exprimat. Un adevăr pe care încerc acum să vi-l transmit printr-o poveste, înțelesul e dincolo de cele câteva cuvinte ale limbii.

Viața e acum.

25 februarie 2019

Ultramaratonul meu


a trecut o saptamana foarte grea. mi-am propus un termen limita pentru o comanda mai mare si m-am privit cu obiectivitate de fiecare data cand am dat peste obstacole. am vazut clar ca imediat ce datele exterioare se modifica putin intru in panica si ma simt ca pe marginea prapastiei. de fiecare data cand am vrut sa renunt mi-am amintit de Tibi Useriu care chiar a tras fizic si psihic la ultramaratoanele lui si urmarind parcursul lui, mai ales cel interior, mi-am dat seama ca de multe ori renuntam la visele noastre din cauza unor ganduri-iluzii sau mai bine spus obstacolele sunt imaginare si in mintea noastra. si de fiecare data cand am vrut sa renunt, mai ales pe ultima suta de metrii cand s-a adunat oboseala si dezamagirea ca nu imi stiu organiza timpul ca sa pot sa imi urmez scopurile, m-am intrebat: "ce ma face sa renunt?"
- frica?
- lenea?
- durerea?
- starea de tensiune?
daca tot am tras toata saptamana, de ce sa renunt pe ultima suta de metrii?

am incurcat comanda la lantisor si mi-am dat seama cu cateva ore inainte de expeditia coletului.

stateam la masa de lucru, priveam bilutele brodate si imi dadeam seama ca degeaba am lucrat toata saptamana, daca acum nu pot sa le asamblez. imi venea sa plang. în acel moment am vazut:
- ca sunt aiurita, foarte aiurita
- ca nu sunt suficient de responsabila si organizata
- ca fug de durere si de orice stare inconfortabila

si m-am rugat lui Dumnezeu sa ma ajute. ma simteam epuizata fizic si psihic si nu stiam ce sa fac, ca tot efortul din ultimele zile sa nu fie in zadar. si as fi vrut o minune. dar ea nu s-a intamplat. dar am auzit altceva in inima mea mea. suna cam asa: "Diana, tu nu ai nevoie de minuni. poti gasi solutii si sa mergi cu pace spre ele, avand constiinta ca te-ai straduit cat ai putut de mult. nu esti perfecta, dar nici nu ti se cere asta. fa ce poti si ramai cu pace" si am mai auzit "nu renunta cat inca mai este o cale posibila".

am dat comanda noua la lantisor si m-am dus sa ridic comanda. m-am intors acasa, am terminat treaba si am simtit ca nu mai sunt in stare de nimic din cauza tensiunii in care am stat toata ziua. era deja dupamasa spre seara de vineri, nu mai venea nici un curier la ora aia. sotul a zis ca imi cheama un taxi sa incerc sa duc coletul la cel mai apropiat sediu de curier si sa incerc sa il expediez. nu erau taxiuri disponibile.

in minutele alea cat am stat pe scaun, iar sotul nu imi gasea taxi, am simtit ca m-am detensionat un pic. m-am imbracat, mi-am luat coletul la subbrat si i-am zis ca eu o iau la picior pana acolo. speram sa gasesc in statie un taxi, dar nu erau... asa ca mi-am imaginat ca sunt Tibi Useriu si sunt pe ultima suta de metrii. stiu ca corpul uman este plin de resurse si ca putem mai multe decat credem. si m-am dus pe jos pana la sediul de curier, am reusit sa trimit coletul si m-am intors tot pe jos acasa.

si mi-am dat seama ca asta o fost ultramaratonul meu, lupta mea cu imaginarul meu plangacios.

tinusem post toata ziua, dar dupa ce am ajuns din "expeditie", am fost asa de incantata de victorie, incat mi-am scos o bere artizanala de la frigider si ca o lady ce sunt, am baut-o langa branza maturata si jumeri :)

am sarbatorit

lucrasem mult la bilutele acelea, eram incantata de broderie si de cromatica, iar diversitatea lor m-a facut sa zambesc si sa continui pe tot parcursul saptamanii. lectia a fost: degeaba ai un talent sau o pasiune, daca nu o susti cu partea rationala - organizare, responsabilitate, asumare. nu poti face numai ceea ce iti place, trebuie sa iti asumi si datoria, Diana, draga.

m-am parentuit. m-am putat frumos cu mine. nu m-am mintit singura, ca totul e bine, ca lasa ca e bine si asa. m-am incurajat sa caut solutii si sa le urmez. m-am straduit sa continui si sa nu renunt, in ciuda mega imperfectiunilor mele. focusul pe perfectiune e o mare prostie. focusul pe realitate este baza sanatoasa. unde sunt si cine sunt ca sa stiu unde merg si ce am de facut? :)

P.S. am scris fara diacritice si fara pretentii pentru ca mi-e stricata tastatura de la laptop, dar astept sa primesc banii pentru ce am lucrat si sa mi-l duc la reparat :) mi se pare amuzant...







17 februarie 2019

de prin atelier şi de prin viaţă


















 

 


















ianuarie si februarie 2019
- am inceput sa cos iie, dupa un model ucrainean. urmeaza sa schimb panza si ata, tot ce am lucrat pana acum a fost de incercare se pare :) va place lupa mea?
- am masa de lucru mare, in fata unei ferestre imense si uneori lucrez cu Ian langa mine
- is cam morocanoasa, astept cu interes primavara