2 mai 2019

colectie de Primavara

10 broşe unicat

Am lucrat la această colecţie de broşe unicat cu inima plină de frumuseţea primăverii şi îmi sunau în minte, ca un refren, fragmente din cel mai frumos acatist...

"Doamne, ce bine e să fii oaspetele zidirii Tale! Vântul bine înmiresmat, munţii care tind spre Cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea lină a norilor. Întreaga fire şopteşte tainic! Toată e plină de mângâiere! Păsările şi dobitoacele poartă pecetea iubirii Tale! Binecuvântat este Pământul cu frumuseţea cea degrab trecătoare, care deşteaptă dorul de veşnicul locaş, unde întru nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia! M-ai adus în viaţa aceasta ca într-un Rai preasfânt! Am văzut Cerul, ca un potir albastru şi adânc în azurul căruia cântă păsările. Am ascultat foşnetul liniştitor al pădurii şi susurul dulce glăsuitor al apelor. M-am înfruptat din roadele bine înmiresmate şi dulci, ca şi din mierea cea parfumată. Ce bine e la Tine pe Pământ şi câtă bucurie să fii oaspetele Tău!"











17 aprilie 2019

in atelier







 
"Căzând din bolțile cerești
Lacrima de bucurie
Se frânge de pământul viu
Și rod are să fie. "


(I. D. David)

~ podoabe disponibile in magazin:
de-dimineata.soldigo.com

1 aprilie 2019

28 martie 2019

Cort pentru Ian

un loc al lui unde sa viseze

lemnul pregatit de Dan, panza natur bumbac si in - eu.

sunt bucuroasa cand mai fac si altceva 



22 martie 2019

Despre încurajare

Am nevoie de încurajari pe drum.

Încurajare nu înseamnă că cineva mă asigură că alegerile pe care le fac sunt cele "corecte", ci încurajare este atunci când cineva îmi ţine spatele. 

Am curaj să fac ceva, să merg pe un drum, atunci când ştiu că orice s-ar întâmpla - cineva nu mă va lăsa baltă, mă va primi şi reprimi în spaţiul lui interior, crezând în mine - crezând că pot să mă ridic din orice cădere. 

Simptomele lipsei de încurajare: tind să rămân acolo unde sunt, neriscând nimic, cu frică să trăiesc, nepunând în practica ideile noi, neînmulţind talantul, neurmându-mi visele, nemaiîncercând, speriat ca un iepure şi spinos ca un arici.

Deci, cum să îmi asigur spatele? :) 

Hmm... cum adică, pot singură să fac ceva în acest sens? Adica am eu puterea să fac CEVA care să mă încurajeze şi să îmi ţină spatele? Eu cred că da. Eu cred că pot ALEGE să mă las pe mâna lui Dumnezeu. El să îmi ţină spatele şi El să îmi fie curajul de pe drum. Poate chiar asta e credinţa: să îmi lansez corabia în mare şi să ţin mâinile pe cârmă, căci nu pot controla valurile-vânturile, dar pot deveni un bun navigator dacă am Cartea Cărţilor integrată în iţele fiinţei mele. 

Psalmul 120
Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul.
Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel ce păzeşte.
Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel.
Domnul te va păzi pe tine, Domnul este acoperământul tău, de-a dreapta ta.
Ziua soarele nu te va arde, nici luna noaptea.
Domnul te va păzi pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău.
Domnul va păzi intrarea ta ieşirea ta de acum şi până în veac.

18 martie 2019

Un loc unde nu bate vântul


De ce bat vânturi puternice? Mase de aer se mută din cauza diferențelor de temperatură, căutând armonizarea.

Când e armonie, tremurul şi căutările se liniştesc. Iar unde nu bate vântul puternic şi unde mai bat doar brize câteodată, acolo e loc bun să crească viaţa.

I walk the streets of Japan 'till I get lost
'Cause it doesn't remind me of anything.

Caut acum acel Japan - un loc pe acest pământ - care nu-mi mai retrezeste-retrăieşte trecutul şi unde vântul meu interior să adie doar, acolo să imi fac o vatră nouă. Japan acasă.

Acolo unde nu mai am motive să mă mai lupt cu ceea ce a fost şi pot să cresc ceea ce este. Ce este?

Bună întrebare. Ce este? Este lână, este broderie, este Dan şi Ian, este natură, este pictură. Este scris.

Se va împlini "de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup" şi voi pleca în drumul meu ştiind că "tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat. " Domnul să mă "parentuiască" şi să mă mângâie de acum. Să mă înveţe căile Lui. El era mereu aici, gata să îmi dea Totul!...toată iertarea şi iubirea Lui, dar mâinile mele erau prea ocupate cu sacul trecutului. Sunt pregătită să las povara jos, ca să primesc darurile Lui.

8 martie 2019

O poveste de 8 martie

Să nu-ți faci chip cioplit... din durerea ta, din povestea ta tristă, și să nu i te închini ei. Să nu te identifici cu drama ta sau cel puțin să nu rămâi fixat. Ai posibilitatea de a scrie restul poveștii.

Cum ies din blocajul durerii care mă face să mă învârt în jurul copilăriei mele? Cum rescriu restul poveștii?

A fost odată ca niciodată, că daca n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată o fată pe nume Cenușăreasa, care nu a fost deloc acceptată de părinții și surorile ei. Pentru că era diferită. Pentru că o rotiță din mintea ei funcționa altfel. O rotiță care îi era și blestem și binecuvântare, căci era atât de creativă încât nu mai încăpea loc de conformism. Asta era greu de dus pentru familia ei, care și așa abia funcționa emoțional, și cel mai ușor mod de a reacționa a fost să o exileze într-un ținut de gheață, unde ea și-a construit ziduri imaginare ca să își ascundă durerea neiubirii. A încercat să se prefacă că poate fi și ea la fel "ca toată lumea" când a îmbrățișat o profesie de inginer, dar după câțiva ani, sufletul îi era sfâșiat. Chiar dacă familia ei părea că nu o mai exilează, nici nu îi puteau oferi dragoste. Totul era să nu ieși din tiparele prestabilite, ca să nu le trezești propriile dureri de copii neiubiți și neacceptați. Conformismul o făcea să aparțină clanului, dar clanul nu avea nimic de oferit. Era gol. De aceea i-a fost ușor să plece, căci nu avea nimic de pierdut. Sau vorba contemporanului nostru, Smiley: "n-ai cum să pierzi ce nu ai avut".

Atunci a hotărât să înoate împotriva valului și să încerce să trăiască autentic, după sufletul ei, creând lucrușoare cu mâinile ei. Încet încet se transformase în Albă ca Zăpada, își găsise refugiu departe de lume, în mijlocul pădurii, departe de clanul care îi producea doar suferința, și a stat acolo ani de zile în lumea mică și protejată a piticilor ei imaginari, care îi ofereau alinare și un loc ideal pentru creație. În acest loc l-a descoperit pe Dumnezeu și a început să aibă curajul să pășească din nou spre lume, a învățat că alături de El poate să facă față vieții reale. Cât de cât. :)

Și în drumul ei spre izvorul cu apă vie a descoperit că viața prinde sens. A înțeles că Dumnezeu o iubește dintotdeauna și clipă de clipă și astfel perspectivele i s-au schimbat. Inima i s-a umplut și abia acum a văzut că ea are valoare prin simplul fapt că există. Din Cenușăreasa neglijată, din Albă ca Zăpada izolată, eroina acestei povești s-a transformat într-un rock star cu misiune. Își redescoperise al doilea ei nume, o chema Elena acum, un nume perfect pentru o femeie care își are puterea de la Dumnezeu și care își recunoaște responsabilitatea pe care o are față de ceilalți: să îi ajute să își rescie poveștile lor dramatice. Elena își duce cântecul de slavă peste tot unde merge, spunându-le oamenilor că binele învinge întotdeauna răul. Îi ajută prin scris, prin încurajări, prin lucrul cu mâinile, abilitând oamenii la propriu și la figurat prin faptul că le arată că mereu au posibilitatea de a alege.

Da, nu putem controla ceea ce ni se întâmplă, dar putem schimba felul cum reacționăm la evenimentele din propria poveste.

Iar cu clanul? Ce s-a întâmplat cu clanul? Asta vom vedea și vom înțelege într-un viitor episod din ... teleenciclopedia...

27 februarie 2019

Viața e acum

Azi vreau să vă scriu povestea unei dupăamieze de primvără, într-o duminică, de acum 2 ani. Pe vremea când eram o varză umblătoare, ruptă de nesomnul postpartum de 2 ani, cu toate bubele la vedere, fără energie să mai port vreo mască, Eram cu Dan și al nostru Ian de 2 ani și încă o prietenă dragă. Ne-am întâlnit să mergem toți într-o plimbare prin pădurea care străjuiește dealul de deasupra cartierului nostru, un loc de unde poți vedea toată Cluj-Napoca. Ne-am plimbat, am ronțăit ceva prin poieniță, și la fel de lipsiți de energie precum am urcat, am hotărât să ne întoarcem acasă la apusul soarelui. Mă simțeam tristă, nici natura nu mai avea efect asupra psihicului meu. Prietena noastră era și ea mohorâtă, viitorul soț o părăsise înainte de nuntă cu ceva vreme în urmă. Eram niște rătăciți. Și în loc să ne întoarcem pe unde am venit, le-am propus un alt itinerariu, noul are efect de trezire și de revigorare a spiritului. Luam o potecă pe lângă marginea pădurii, care uneori dezvăluia orașul în dreapta, iar restul pădurii era învelit în lumina aceea magică a apusului. Și cum mergeam pe cărarea perfectă, am început să auzim în depărtare acorduri de chitară... Ne-am gândit că poate e ceva concert în oraș și se aude până sus în pădure la noi. Dar sunetul era atât de frumos și clar... Și lipsea basul acela odios din concertele moderne, "tradiționale". Pe măsură ce ne apropiam se auzea tot mai clar, tot mai superb, acorduri de chitară electică. Era muzică în pădure undeva. Și tot creștea în mine chitara... așa am ajuns la marginea unei poienițe ascunse de copaci, unde era o gașcă de tineri. Unul din ei cânta live la chitară... Fix You de la Coldplay... 



"lights will guide you home"...
 
Și ne-am așezat la marginea poieniței, cu copilașul în brațe și am servit prăjituri și muzică live, la apus, în pădure. Era ziua băiatului care cânta cu chitara, împlinea 18 ani. O fată stătea jos pe o piatră și cânta superb la microfon versurile...
 
"Tears stream down your face
When you lose something you cannot replace"...
 
Și am înțeles că undeva pe drum am pierdut adevărul vieții, bucuria vieții și că mă afundam pe un drum blocat. Tineri liberi, fericiți, cu vise, cu speranțe, aveau mai mult adevăr în ei decât îmbătrâniții de noi. Mi s-a dat să gust din rai. Am plecat cu sufletul încărcat și cu un adevăr greu de formulat și exprimat. Un adevăr pe care încerc acum să vi-l transmit printr-o poveste, înțelesul e dincolo de cele câteva cuvinte ale limbii.

Viața e acum.

25 februarie 2019

Ultramaratonul meu


a trecut o saptamana foarte grea. mi-am propus un termen limita pentru o comanda mai mare si m-am privit cu obiectivitate de fiecare data cand am dat peste obstacole. am vazut clar ca imediat ce datele exterioare se modifica putin intru in panica si ma simt ca pe marginea prapastiei. de fiecare data cand am vrut sa renunt mi-am amintit de Tibi Useriu care chiar a tras fizic si psihic la ultramaratoanele lui si urmarind parcursul lui, mai ales cel interior, mi-am dat seama ca de multe ori renuntam la visele noastre din cauza unor ganduri-iluzii sau mai bine spus obstacolele sunt imaginare si in mintea noastra. si de fiecare data cand am vrut sa renunt, mai ales pe ultima suta de metrii cand s-a adunat oboseala si dezamagirea ca nu imi stiu organiza timpul ca sa pot sa imi urmez scopurile, m-am intrebat: "ce ma face sa renunt?"
- frica?
- lenea?
- durerea?
- starea de tensiune?
daca tot am tras toata saptamana, de ce sa renunt pe ultima suta de metrii?

am incurcat comanda la lantisor si mi-am dat seama cu cateva ore inainte de expeditia coletului.

stateam la masa de lucru, priveam bilutele brodate si imi dadeam seama ca degeaba am lucrat toata saptamana, daca acum nu pot sa le asamblez. imi venea sa plang. în acel moment am vazut:
- ca sunt aiurita, foarte aiurita
- ca nu sunt suficient de responsabila si organizata
- ca fug de durere si de orice stare inconfortabila

si m-am rugat lui Dumnezeu sa ma ajute. ma simteam epuizata fizic si psihic si nu stiam ce sa fac, ca tot efortul din ultimele zile sa nu fie in zadar. si as fi vrut o minune. dar ea nu s-a intamplat. dar am auzit altceva in inima mea mea. suna cam asa: "Diana, tu nu ai nevoie de minuni. poti gasi solutii si sa mergi cu pace spre ele, avand constiinta ca te-ai straduit cat ai putut de mult. nu esti perfecta, dar nici nu ti se cere asta. fa ce poti si ramai cu pace" si am mai auzit "nu renunta cat inca mai este o cale posibila".

am dat comanda noua la lantisor si m-am dus sa ridic comanda. m-am intors acasa, am terminat treaba si am simtit ca nu mai sunt in stare de nimic din cauza tensiunii in care am stat toata ziua. era deja dupamasa spre seara de vineri, nu mai venea nici un curier la ora aia. sotul a zis ca imi cheama un taxi sa incerc sa duc coletul la cel mai apropiat sediu de curier si sa incerc sa il expediez. nu erau taxiuri disponibile.

in minutele alea cat am stat pe scaun, iar sotul nu imi gasea taxi, am simtit ca m-am detensionat un pic. m-am imbracat, mi-am luat coletul la subbrat si i-am zis ca eu o iau la picior pana acolo. speram sa gasesc in statie un taxi, dar nu erau... asa ca mi-am imaginat ca sunt Tibi Useriu si sunt pe ultima suta de metrii. stiu ca corpul uman este plin de resurse si ca putem mai multe decat credem. si m-am dus pe jos pana la sediul de curier, am reusit sa trimit coletul si m-am intors tot pe jos acasa.

si mi-am dat seama ca asta o fost ultramaratonul meu, lupta mea cu imaginarul meu plangacios.

tinusem post toata ziua, dar dupa ce am ajuns din "expeditie", am fost asa de incantata de victorie, incat mi-am scos o bere artizanala de la frigider si ca o lady ce sunt, am baut-o langa branza maturata si jumeri :)

am sarbatorit

lucrasem mult la bilutele acelea, eram incantata de broderie si de cromatica, iar diversitatea lor m-a facut sa zambesc si sa continui pe tot parcursul saptamanii. lectia a fost: degeaba ai un talent sau o pasiune, daca nu o susti cu partea rationala - organizare, responsabilitate, asumare. nu poti face numai ceea ce iti place, trebuie sa iti asumi si datoria, Diana, draga.

m-am parentuit. m-am putat frumos cu mine. nu m-am mintit singura, ca totul e bine, ca lasa ca e bine si asa. m-am incurajat sa caut solutii si sa le urmez. m-am straduit sa continui si sa nu renunt, in ciuda mega imperfectiunilor mele. focusul pe perfectiune e o mare prostie. focusul pe realitate este baza sanatoasa. unde sunt si cine sunt ca sa stiu unde merg si ce am de facut? :)

P.S. am scris fara diacritice si fara pretentii pentru ca mi-e stricata tastatura de la laptop, dar astept sa primesc banii pentru ce am lucrat si sa mi-l duc la reparat :) mi se pare amuzant...