Să pun în loc

Există devieri în mine care se pot stârpi doar dacă reuşesc să pun altceva în locul lor. Am descoperit asta empiric: o situaţie poate genera ceva bun sau ceva rău in mine, dar nu poate să nu genereze nimic. De exemplu, când cineva îmi laudă munca, vai ce frumoase coliere, îmi e foarte uşor să cad în trufie şi să mă bălacesc o vreme în gândul că sunt tare grozavă, după care evident să vine căderea cu buşituri. De curând mi-am dat seama că de îndată ce mă laudă cineva pentru ceea ce lucrez - I M E D I A T să-mi îndrept gândul spre Dumnezeu, Creatorul meu, Tatăl care mi-a dat darul şi să mă înclin Lui cu recunoştinţă. Eu ŞTIU că de la El am totul, îmi amintesc rugăciunile fără cuvinte de când eram mică şi îmi doream să am talente deosebite ca să fiu şi eu iubită de cei din jur... dar acum am 34 de ani, nu mai sunt copil, acum ştiu că tot ce am primit a fost darul Lui pentru ca să pot supravieţui în familia mea lipsită de dragoste, dezbinată de scandaluri şi unde am crescut ca o sălbatică din cauza neglijenţei de toate felurile. Talentul meu, la bază, e doar o strategie de supravieţuire şi abia în ultimii ani a început să devină şi altceva - o formă de comunicare cu ceilalţi, o formă de exprimare a emoţiilor reprimate şi de explorare interioară. 

O altă latură în care am descoperit că funcţionează S H I F T -ul :) este curajul. Curajul pus în locul laşităţii. Nu ştiu cum par eu din exterior, dar mă tem că în urma blogului aş putea apărea într-o lumină mai bună decât e cazul. Eu sunt o laşă de felul meu: sunt prea laşă să-mi traiesc viaţa, prea laşă să îmi asum emoţiile, prea laşă pentru a comunica sincer cu cei din jurul meu atunci când există un conflict sau orice altceva care necesită LĂMURIRE, LIMPEZIRE, CLARIFICARE - şi aşa ajung să trăiesc -  ca urmare a laşităţii - în confuzie şi într-o stare de conflict mocnită. Mă ascund după lene şi nu am curajul să trăiesc aşa cum vreau să trăiesc. Mă ascund, ca o laşă, de ceea ce simt, şi evit conflictele ca să evit stările tulburi pe care le generează confruntarea. Prefer pacea cea rea în locul războiului cel bun. Mai demult nu vedeam beneficiile aduse de curaj, dar acum le văd, şi, cu un pic de discernământ aş vrea să fiu curajoasă cât mai des. Nimica nu-i mai frumos pe lumea asta decât CLARITATEA. Să vezi realitatea şi să o integrezi, chiar dacă asta înseamnă să-ţi asumi şi durerea care vine odată cu ea.

Mai e ceva "interesant", o descoperire recentă. În familia în care am crescut eu, singura formă de conectare cu unul din membrii familiei era să te aliezi cu el împotriva altuia din familie şi să râzi de el, de neputinţele, de slăbiciunile, de eşecurile lui. Sarcasmul şi denigrarea era singura formă de conectare cu altul din familie - pentru scurtă vreme, căci oricând puteai deveni tu victimă. Mi se pare îngrozitor felul ăsta de a relaţiona şi deocamdată încerc să îl dibuiesc în felul meu de a mă purta cu prietenii  - apare de obicei sub formă de sarcasm... Ce să pun în loc? Ce pui în locul răutăţii gratuite? Care e forma "corectă" de relaţionare în faţa slăbiciunii aproapelui? Oare empatia? Răbdarea? Mângâierea? Odihnirea? Ce alte forme de conectare cu alţii mai există?

Am tricou cu Superman :))  la 3 ani, vârsta lui Ian acum