23 iulie 2017

Diagnostic/perspectivă

"Am cunoscut părinți - femei, mai ales - pornind pe drumul ăsta al conștientizării de sine și al curățării interioare, spre a fi mai buni pentru copiii lor.
Problema e că nu funcționează nimic dacă apuci calea asta cu sentimentul că trebuie să repari ceva în tine. Deși par bine intenționate, reparațiile interioare te fac intâi să te simți vinovată pentru ceea ce ești.
De asta, din start, te afli în conflict cu tine, chiar dacă planul era exact opusul.
Sursa oricărei reparații este integrarea sau recuperarea părților pierdute, nu decuparea și alungarea altora.
Deci, din păcate, poți porni pe un drum nou tot cu haina veche a învinovățirilor și a neiubirii de sine. Cu sentimentul toxic că trebuie să faci ceva repede pentru ca să nu sufere altul, respectiv, copilul. Asta te aduce la nebunie și conflict și mai mare. Ajungi să scuipi pe copii și mai multă fiere interioară, după o vreme în care ai suprimat cu aparent calm, emoții și mai puternice.
Deci, dacă e să vorbim de curățări interioare, cred că prima treaptă e să stai cu tine și să accepți, până ajungi să și iubești, tot ce e defect acolo. Până capeți energia ne-luptei, până te simți întreagă, chiar dacă plină de răni. Abia de atunci incolo, când ești capabilă să simți empatie pentru tine, n-o să mai țipi la copil, n-o să mai iei stângăciile sau boacănele lui ca pe amenințări ale devenirii lui în viitor.
Felul în care vorbim copiilor noștri este exact felul în care ne vorbim nouă însene. Când ne răstim la ei, e timpul să învățăm să iubim în noi bucata aia care a plecat cândva, de rușine, de frică sau pentru că nu părea acceptabilă în ochii altuia."

"Printre toate mamele bune pe care le întâlnesc, văd adesea femei care caută să facă totul bine pentru copil, cu încrâncenarea omului corect, perfecționist, și cu dorința de a fi un părinte mai bun decât cei ai propriei copilării.
Oricât de bune faptele și intențiile noastre, dacă vin dintr-un loc reactiv și rănit, copiii vor ști asta și vor prelua lecția bună a mamei cu tot cu tensiunea negativă a energiei care a generat-o.
De pildă, dacă ai avut o mamă rece, ocupată, nedarnică în atenție, obosită de rutina zilei și de grijile casnice, vei încerca să dăruiești copilului tău multă atenție, să îi faci poftele, să îl asculți oricând, să îți petreci mult timp cu el, să-i organizezi mereu stimuli și activități. Să i te dedici, în speranța că el nu va avea copilăria ta.
Vei observa că, deși faci totul ca la carte, copilul ăsta tare îngrijit și iubit devine ușor iritabil, dependent, nesigur, nemulțumit, mereu dornic de dovezi de iubire, capabil să te sleiască sau să te facă să te justifici emoțional aproape tot timpul. Sau, la polul opus, devine introvertit, nesociabil, cu frici inexplicabile.
Tot ce facem bine dintr-un loc sufletesc reactiv - chiar și educație în opoziție sau război cu amintirile despre propria mamă - e perceput de copil ca agendă personală. Ca ceva care te satisface pe tine, nu ca pe o acțiune dedicată spiritului lui.
Tot ce vine dintr-un loc neîmpăcat, din nevoia aproape agresivă de a te delimita de cine au fost ai tăi, e integrat de copil ca pe o vină personală și digerat deja ca o inadecvare proprie.
Sigur că nu repetăm greșelile părinților noștri. Facem lucrurile mai bine, dar dintr-un loc împăcat cu sine, cu trecutul, cu familiile proprii.
Le datorăm copiilor cuvinte și fapte pornite dintr-un loc curățat, viu, nu din încrâncenări, frici și conflicte cu noi înșine. Niciun cuvânt, oricât de bine ales, nu poate masca tensiunile interioare, falsitatea, forțarea nostră de dinăuntru. Toți copiii au antene speciale pentru neadevăr, și, din păcate, preiau neautenticitatea părinților lor ca pe o vină proprie, ca pe o povară pe care trebuie s-o ducă ei.
Deci, pentru cine încearcă să facă bine la exterior și poartă înauntru multă încordare, nimic nu funcționează până nu se face lumină acolo unde ar trebui să fii tu, cel autentic și nereactiv. Nu poți sprijini luptele copilului tău până nu le câștigi pe ale tale."


Oana Moraru


15 comentarii:

  1. Este important sa ne iertam pe noi insine intai de toate!

    RăspundețiȘtergere
  2. Curatarea interioara nu se face "stand cu tine si acceptandu-te pana ce ajungi sa iubesti chiar si ce e defect acolo." Asta e o gaselnita de psiholog. Curatarea interioara se face prin spovedanie. Spovedania nu doar ca ne curata, dar ne si linisteste si ne vindeca.
    Si Sf. Maslu ne linisteste sufleteste si ne ajuta sa fim mai senini, mai rabdatori.
    Mama mea a avut diverse greutati in viata care-au facut-o sa fie mai mereu iritata, usor de suparat. De cand a inceput sa mearga saptamanal la Sf. Maslu a devenit un alt om, rabdator, impaciuitor. Cand face pauza si nu merge, se simte in voce, comportament, nici nu e nevoie sa-mi spuna ca n-a mers.
    Am spus toate astea stiind ca esti credincioasa si ortodoxa, altfel n-as fi indraznit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Psihologia ştirbeşte credinţa sau o completează? De ce nu ar putea conlucra frumos, medicina cu credinţa, psihologia cu credinţa, arta cu credinţa...? E musai să se excludă una pe alta?

      Ștergere
    2. Nu, m-ai inteles gresit ... si nici n-am spus nimic de arta sau medicina ...
      Toate pot conlucra frumos impreuna, depinde doar de oameni cum le folosesc sau cat de credinciosi sunt astfel incat rezultatul sa fie bun cu adevarat.
      Mie sfaturile de mai sus nu mi s-au parut si in acord cu credinta, de aceea am scris.
      Imi pare rau, nu te voi mai tulbura.

      Ștergere
    3. Stai aşa, nu fugi! :)) Chiar aş vrea să ştiu părerea ta argumentată, care parte ţi se pare că nu e creştinească şi de ce?

      Ștergere
    4. Articolul are un fundament bun, acela ca pentru a fi parinti buni e necesar sa scapam de inversunarile din interiorul nostru, de perfectionism, de invinovatiri duse la extrem, de rani din trecut care ne intristeaza peste masura pana la depresie, de nevoia agresiva de a ne delimita de parintii nostri, de falsitate pentru a ne masca neputintele (pe care copiii o percep atat de usor).
      Numai ca solutia oferita e cea a omului actual care nu-L mai cunoaste pe Dumnezeu, care incearca sa-si rezolve de unul singur trairile din interior, care se bazeaza exclusiv pe puterea lui de a rezolva lucrurile (de exemplu: "prima treaptă e să stai cu tine și să accepți, până ajungi să și iubești, tot ce e defect acolo" SAU "Abia de atunci incolo, când ești capabilă să simți empatie pentru tine"). Adica suntem in continuare lasati prada gandurilor si impresiilor proprii.
      Ori parintii Bisericii nu spun niciodata sa te iubesti pe tine, sa fii impacat cu tine in sensul de a avea mila de tine si de a te accepta asa cum esti. Dimpotriva, ei spun: sunt cel mai mare pacatos, sunt nimeni, eu singur nimic nu pot sa fac, numai unul Dumnezeu. Si acestea nu le spun ca niste oameni care sunt la limita prapastiei, care s-au afundat in tristete sau care nu mai au tragere de inima sa traiasca.
      Sa ramanem in lupta cu noi insine, dar sa fie o lupta buna care da nadejde, avandu-l pe Dumnezeu alaturi. Nu sa incepem sa ne acceptam si sa ne iubim chiar si defectele, asa ramanem intr-o stare fals rezolvata, intr-o amagire.

      Ștergere
    5. Şi cum pot să îl iubesc pe aproapele meu ca pe mine însămi, când defapt eu mă urăsc şi mă condamn pentru greşelile pe care le fac? Cum să îl iubesc pe copilul meu cu tot cu greşeli, cum pot să am milă pentru neputinţele lui, dacă eu mă urăsc pentru greşeli şi mă autoflagelez? Dacă Dumnezeu mă iubeşte cu tot cu greşeli, oare nu spre iubirea asta trebuie să tind?

      A-mi accepta defectele nu înseamnă că mă complac, ci că mă cunosc. Şi că poate Dumnezeu nu-mi va ridica slăbiciunile niciodată în viaţa asta şi trebuie să învăţ să convieţuiesc cu ele.

      E un subiect foarte dureros pentru mine, pentru că eu sunt genul de persoană care se învinovăţeşte şi se urăşte pentru greşeli şi starea asta seamănă cu o mlaştină sufocantă care nu mi-a adus niciodată nimica bun. :(

      Sunt într-o căutare în direcţia asta şi încerc să înţeleg.

      Apropo de ce spuneai tu:
      "Ori parintii Bisericii nu spun niciodata sa te iubesti pe tine, sa fii impacat cu tine in sensul de a avea mila de tine si de a te accepta asa cum esti. Dimpotriva, ei spun: sunt cel mai mare pacatos, sunt nimeni, eu singur nimic nu pot sa fac, numai unul Dumnezeu."

      Eu sunt în stadiul în care cred că starea sănătoasă este:

      Da, sunt cel mai mare păcătos, sunt nimeni, eu singur nimic nu pot să fac, numai unul Dumnezeu...DAAAAAR, pot să fiu împăcat cu mine, să am milă de mine şi de a mă accept aşa cum sunt.... pentru a putea ieşi din starea în care mă aflu. Dacă eu am milă faţă de urâţenia din mine, s-ar putea să am milă şi de urâţenia aproapelui.

      Ar putea fi un pic de adevăr în ceea ce spun?

      Ștergere
    6. Sa-l iubesti pe aproapele ca pe tine insati inseamna sa-i dai sa manance cand ii e foame, cum tu mananci cand ti-e foame, sa-i dai sa bea cum tu bei cand ti-e sete, samd. Leaga de acel tot ce voiti sa va faca voua oamenii , faceti voi pt ei mai intai (n am pus ghilimele ptca nu pot cita exact), de acel niciun pahar cu apa nu va fi nerasplatit - si multe in acelasi sens. Sa plangi cu cel ce plange si sa te bucuri cu cel care se bucura. Impacare cu sine vine din dar, nu din exercitii psihologice, vine din smerenie - care e tot dar -, vine de la Dumnezeu. Impacarea cu sine e de fapt acea pace pe care doar Domnul o poate da. Ariadna are dreptate, e o diferenta intre psihologizarea asta si duhul in care au scris Sf Parinti, care spun clar ca tot pacatul porneste de la iubirea de sine ( o iubire pacatoasa, imi fac placerea, voia, mi-e mila de mine, ma menajez, ma laud in sinea mea,asa stiu sa ma iubesc, altfel nu stiu!) Mila nu vine din ratiune, degeaba facem socoteli d astea, sa am mila cu mine ca poate asa am mila si cu altul. Vine din zdrobirea inimii, din pocainta - care pocainta e tot dar. Noi postim, ne rugam, facem ce ne spune Biserica, iar Domnul ne da daruri cand stie EL, cam asa functioneaza.
      Acum, de urat n-ai de ce sa urasti pe nimeni, nici pe tine, fiindca greselile le facem toti si le vom face cat vom trai - "nimeni din cei vii nu-i drept inaintea TA". Asa ca daca stiu ca asta mi-e conditia, de om cazut, nu ma urasc, ci Il caut pe Domnul ca sa-mi dea mangaiere, iertare si mantuire. N-ai ce face altceva, cred ca toti ne chinuim cu greselile si ne invinovatim, doar ca in loc sa ne invinovatim smerit, o facem din mandrie, de asta nu ajungem nicaieri. Adevarul e ca nu e deloc asa simplu cum se prezinta in general, e necesara nevointa, care e grea, e necesara taierea voii, sunt multe necesare...Calea este stramta si dureroasa, se spun prea putine despre realitatea asta. Psihologia chiar nu ajuta, ajuta duhovnicia care e cu totul altceva. Din ce stare vrei sa iesi? Tu nu poti sa iesi din nicio stare, starea din care vrei tu sa iesi este starea din care numai Domnul mantuieste. Daca puteam sa iesim singuri din starea asta, Dumnezeu nu Se mai intrupa. Mai iesim din starea asta - dar revenim la ea - dupa o spovedanie curata, dupa Sf Liturghie daca am fost atenti la slujba - chiar acasa dupa o rugaciune pe care am facut-o, cu mila Domnului, "adunata", neimprastiata.
      Iarta-ma, nu vreau sa invat pe nimeni, am simtit ca poate ajuta sa impartasesc ce stiu, ce am trait, sigur ca la masuri mici, din mila lui Dumnezeu.

      Ștergere
    7. "N-ai ce face altceva, cred ca toti ne chinuim cu greselile si ne invinovatim, doar ca in loc sa ne invinovatim smerit, o facem din mandrie, de asta nu ajungem nicaieri."

      Da.

      Cred că asta e cheia. Dacă ne plângem păcatele din stare de mândrie (eu am promis că nu voi face ce au făcut părinţii mei şi uite că am ajuns să fac ca ei) atunci însemnă că sunt "reactivă" - ce spunea Oana Moraru în articol. Şi deci ca să nu mai fiu "reactivă", trebuie să ajung să-mi plâng păcatele dintr-o stare de smerenie. Prin smerenie înţelegând: "nimeni din cei vii nu-i drept inaintea TA".

      "Asa ca daca stiu ca asta mi-e conditia, de om cazut, nu ma urasc, ci Il caut pe Domnul ca sa-mi dea mangaiere, iertare si mantuire."

      Mulţumesc, Maria, pentru comentariu!

      Ștergere
    8. N-am stiut sa scriu frumos si bland ca Maria, ceea ce inseamna ca starea mea interioara se rasfrange asupra modului in care folosesc cuvintele; recitindu-ma imi suna dur si aspru, desi nu asa am vrut sa transmit, imi pare rau ...
      "Dacă Dumnezeu mă iubeşte cu tot cu greşeli, oare nu spre iubirea asta trebuie să tind?"
      Spre iubirea aceasta trebuie sa tindem, da, sa reusim sa-i iubim pe ceilalti asa. Numai cand vine vorba de noi cred ca e altfel.
      Pentru ca Dumnezeu ne iubeste asa, cu toate defectele noastre, si asta e o dragoste fara margini pe care nici nu suntem in stare sa o percepem asa cum este. Am citit undeva ca daca am realiza cat de mult ne iubeste Dumnezeu ne-am opri, ne-am aseza si-am plange, find coplesiti de sentimentul care ne-ar inunda inima. Dragostea nu mai are aceeasi valoare daca eu insami ma iubesc cu toate defectele mele, ea se transforma in ceva egoist.
      Nu sunt pentru autoflagelare, in niciun caz, ci pentru sentimentul ca sunt pacatos, neputincios, am rani suletesti care ma chinuie ... si atunci sa fug la spovedanie si completeaza Dumnezeu ceea ce eu nu sunt in stare sa fac. Sunt rani adanci care se vindeca greu, cadem si ne ridicam permanent, cu totii.

      Iti las si cateva cuvinte ale parintelui Arsenie Papacioc:

      "Iubiti pe toata lumea. Sa va temeti mai mult de voi insiva.
      Pentru ca avem atata putere de la Dumnezeu ca sa ne putem elibera."

      "In viata duhovniceasca nu se pune problema recuperarii trecutului. Totul este sa fii cu Hristos prezent in inima continuu, orice ai face. Cine este prezent, repara trecutul si cucereste viitorul!"

      "Cine poate sa zica ca nu este pacatos? Dar sa traim si noi in nadejde si sa facem ceva ca sa scapam cu orice chip din mocirla in care ne aflam. Vezi ca nu poti sa iubesti desavarsit? Esti in lupta o viata! La nivelul vietii este desavarsirea. Dar sa fii pe treapta scarii care nu sta in noroi. [...] Lui Dumnezeu ii place foarte mult sa iubim pe vrajmasii nostri.
      Ii place si completeaza El neputintele noastre."

      Ștergere
    9. îţi mulţumesc, Ariadna, pentru discuţie şi pentru cuvintele părintelui Arsenie! Te aştept oricând să scrii la postările mele, nu iau comentariile drept critici, ci le iau provocări la dialog... care mă ajută real! Mulţumesc încă o dată!

      Ștergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu vreau sa se inteleaga ca totul e simplu. Se vorbeste foarte mult si nu se spun lucruri care cred eu ca trebuie spuse. Marturisesc ca am pasit pe calea asta cu 15 ani in urma - si nu stiu unde sunt, aparent n-am facut niciun progres. Ce vreau sa spun e ca DOARE. La inceput e o sarbatoare, e de nedescris, gusti din iubirea Lui, primesti daruri care te lasa in lacrimi mut, e ceva ... unic. Apoi sarbatoarea se incheie si incepe greul. Caderea - a fost (continua) o catastrofa pe care noi nu o putem realiza, pricepe. Ma hazardez sa fac o comparatie - caderea este ca si cand n-ai mai vedea niciodata soarele. E intuneric si tu zici ca asa e normal fiindca nici macar nu ai idee cum arata soarele. Ca sa scapi de aici nu poti, era nevoie de Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Greu de inteles, poate cu neputinta. Dar Dumnezeu vrea participarea ta. Primul pas e credinta. CREZI? Practic asta inseamna asa - fac tot ce spune Biserica in orb, fiindca vreau sa cred. Nu se intampla nimic pana nu faci asta. Mandria nu e o stare reactiva, e o stare de inselare profunda, de orbire. Noi nu intelegem mandria pana nu credem si nu incepem, practic, nevointa. Dupa ani de nevointa tot nu o intelegi, doar stravezi asa, cand si cand, cate ceva si aproape cazi in deznadejde, fiindca o simti ca pe ceva strain dar care ti s-a impropriat cumva, simti ca e rau si simti ca nu poti scapa. Smerenia.... "Invatati DE LA MINE, ca sunt bland si smerit cu duhul". Noi ne straduim sa ne smerim dar nu stim ce e smerenia pana nu vine Domnul cu harul Sau si atunci cunosti intr-un fel imposibil de transpus in cuvinte aceasta smerenie. Parintii nu s-au incumetat s-o defineasca.
    Vezi, cand vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, cand te gandesti ca cineva a facut totul si vrei sa -l cunosti pe acela, cand nu intelegi de ce si de unde atata rau, suferinta, mizerie pe lume, cand te doare dorinta de bine si iubire si frumos, te duci in Biserica si strigi din adancul tau la EL. Nu ramai fara raspuns, dar nu e un demers lipsit de riscuri. Nu te joci cu Dumnezeu. Nu exista curaj mai mare decat curajul de a fi crestin. Pentru lumea asta devii nebun, lumea rade de tine, cu cat iei tu mai in serios lucrurile, cu atat mai greu devine totul. Nu degeaba s-a spus "razboiul nevazut" - e razboi pe viata si pe moarte, dracul exista si porneste un razboi formidabil cu tine cand vede ca tu te intorci la Dumnezeu. Daca nu te biruie pe tine, ii ataca pe ai tai, imi pare rau ca nu se spun clar lucrurile astea ca sa stie omul la ce se inhama. Pe de alta parte insa, fara Dumnezeu nimic n-are sens si omul e mort, desi crede ca e viu, fiindca nu stie cum e sa fie viu. Viu inseamna sa fii plin de harul lui Hristos, Sa nu mai traiesti tu, ci Hristos sa traiasca in tine. Altfel esti mort. Deci iti dai seama ca aemenea "lucruri" nu intra in sfera psihologiei. Viata si moarte nu sunt chestiuni psihologice, ci realitati pe care nu le intelegem decat daca primim har de la Dumnezeu. NU ma pot lauda ca le-am inteles, ca sa nu fie erori de interpretare. Dar ne da Dumnezeu o viata intreaga ca sa luptam si sa dobandim ceea ce de fapt ne dorim cu adevarat.
    Pentru Ariadna - iti suna dur si aspru fiindca esti in lupta, nu pe timp de pace. Nici eu nu am blandete. Drumul e lung... Nu te intrista. Si te contrazic, daca imi dai voie: daca am realiza cat ne iubeste Dumnezeu ne-am topi. Ne-am TOPI. Si din cand in cand chiar ne topeste, ca sa nu ne descurajam si sa vedem ca merita, oricat de greu ar fi.
    Multumesc, Diana, pentru gazduire si bunavointa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu sunt de 6 ani... pe drum... între timp m-am scuturat de multe formalisme. Acum mă zbat să arunc mrejele mai la adânc... şi da... doare.

      îţi mulţumesc şi eu că ţi-ai luat din timp să-mi scrii. Orice cuvânt adevărat sunt sigură că va prinde roade în inima mea, mai ales atunci când cuvântul a fost câştigat prin "munca" şi "străduinţa" ta pe Cale ...în 15 ani.

      Doamne, ajută!

      Ștergere
    2. Slava Domnului ca esti pe cale de 6 ani! Iti doresc mult ajutor de la Domnul Hristos si de la Preacurata! Mult-mult!
      Bine c-ai pus intre ghilimele "munca" si "straduinta"... am inteles ce-ai vrut sa spui, dar iti spun ca n-am "muncit" si nu m-am "straduit" din lene si lasitate, din frica de suferinta, din multa mandrie si slava desarta - ce-am primit de pomana am primit, de mare mila Lui, de "hai fa si tu un pas"... De 15 ani zac in prostiile si lasitatile mele!Asta e realitatea!
      Doamne ajuta!

      Ștergere