Viața e acum
Azi vreau să vă scriu povestea unei dupăamieze de primvără, într-o duminică, de acum 2 ani. Pe vremea când eram o varză umblătoare, ruptă de nesomnul postpartum de 2 ani, cu toate bubele la vedere, fără energie să mai port vreo mască, Eram cu Dan și al nostru Ian de 2 ani și încă o prietenă dragă. Ne-am întâlnit să mergem toți într-o plimbare prin pădurea care străjuiește dealul de deasupra cartierului nostru, un loc de unde poți vedea toată Cluj-Napoca. Ne-am plimbat, am ronțăit ceva prin poieniță, și la fel de lipsiți de energie precum am urcat, am hotărât să ne întoarcem acasă la apusul soarelui. Mă simțeam tristă, nici natura nu mai avea efect asupra psihicului meu. Prietena noastră era și ea mohorâtă, viitorul soț o părăsise înainte de nuntă cu ceva vreme în urmă. Eram niște rătăciți. Și în loc să ne întoarcem pe unde am venit, le-am propus un alt itinerariu, noul are efect de trezire și de revigorare a spiritului. Luam o potecă pe lângă marginea pădurii, care uneori dezvăluia ora