Mi-a picat fisa în noaptea asta de insomnie, că perioada asta ultimă, de recalibrare a universului meu interior cu realitatea, a fost una pesimist încrâncenată. Am simţit furie, dez-amăgire cât cuprinde, durere, confuzie. Iar astă seară am realizat durerea mea ascunsă: tânjeala mea după afecţiune. O tânjeală veche de când lumea mea, o tânjeală pe care cei din jur pot să mi-o catalizeze din când în când, temporar, dar izvorul mereu seacă şi mă lasă în pustiu-pustiu-pustiu. E tulburător să cauţi să-ţi împlineşti nevoia de afecţiune prin cei din jur... nu poţi face ca pisicile, să-ţi pui o blană mângâiabilă, să îţi iei torcăreala şi să te înfigi cu capul în mâna celor din jur, cu mustăţile de divă care va lua ce i se cuvine... Şi totuşi, nu putem singuri să ne mângâiem spinarea blănoasă, avem nevoie de oameni! Dar dacă, DACĂ!!, dăruind voi dobândi , şi sămânţa bunătăţii ce-aş putea să o sădesc în cineva se va reflecta înapoi ca dintr-o oglindă şi aşa primesc mângâiere cu toate suratele
