Psalm, Valeriu Anania
Pe Tine, înălţimea cea mai presus de cânt, cu ce cântare nouă mai pot să te cuvânt? Că dacă mintea însăşi nu-i chip să Te priceapă, în bietul grai cum poate Cel negrăit să-ncapă? Tot ce-ai făcut, se vede; doar Tu eşti nevădit; făptura se rosteşte, Tu nu poţi fi rostit. Şi totuşi, totul cântă, cu grai şi fără grai, pe Cel slăvit în minte şi-n firul unui pai. Dureri şi rugi de obşte spre Tine se avântă şi tot ce Te-nţelege c-un cântec mut Te cântă. Că-n Tine este totul şi-alături Ţi se ţine, şi tot ce-i viu se naşte şi moare doar prin Tine. Tu unul eşti şi toate, şi-aş cuteza să zic că unul fi'nd şi-n toate, eşti totul şi nimic. Pe tine, Cel cu toate numirile din lume, cum să Te chem, de-ndată ce singur nu ai nume? Că minte n-am, cerească, s-o urc de subsuori sub streşinile tainei de dincolo de nori. Cu ce rostire nouă mai pot să Te cuvânt? Fii milostiv, Tu, cântec Cel mai presus de cânt!
