17 noiembrie 2018

Ce e rău şi ce e bine

E minunat cum noile înțelesuri pe care le dobândim crează haos la început, dar încet încet piesele de puzzle se așează la locul lor și după aaaaani de zile ni se relevă o realitate diferită și tot mai clară asupra a ceea ce am trăit...

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.


Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

fragmente din Glossă, M. Eminescu

28 octombrie 2018

Despre identitate

Am mai scris pe tema identităţii şi a plagiatului în domeniul artistic, dar anul acesta am ajuns la o nouă înţelegere asupra temei. Ştiu că sunt câţiva artişti şi artizani care îmi urmăresc munca aici şi pe FB, probabil ei vor rezona cel mai mult cu rândurile mele.

Cei ce copiază de la alţii ca şi mod de „creaţie”, ratează o mare şansă să se descopere pe ei înşişi... ei nu cred că deţin înăuntrul lor ceva suficient de valoros să ofere lumii, aşa că împrumută ideile pe care le văd în altă parte. Nu îmi fură mie identitatea (cum credeam, zburlită, mai demult), ei îşi fură lor însuşi identitatea. Se privează de şansa de a decoperi cine sunt ei înşişi, se privează de procesul acesta fluid de descoperire şi transformare, preferând să fie altcineva - căci e un loc SAFE – dar să afli cine eşti, ăsta e cel mai minat teren pe care ai călcat vreodată...

A deveni tu însuţi este un proces şi în acest proces este important ce alegeri faci, ca să nu ajungi să te trădezi.


26 octombrie 2018

Pojghiţa controlului

Acum câteva zile îmi vizitez o prietenă din blocul vecin, cu o plasă plină de jumătate de dovleac gigant. Ne întindem la o fetească neagră  şi aromată, în timp ce în cuptor se coace ludăul (welcome to Transylvania). Majoritatea discuţiilor cu prietena mea sunt la limita dintre filosofie-psihologie-transcendenţă-revelaţie... Scormonim sufletul în căutarea măştilor şi împărtăşim unelte şi experienţe de viaţă pentru a deveni mai aproape de ceea ce am fost creaţi să fim.
Sunt foarte tari întâlnirile noastre, ca vinul din pahare. Şi aşa am reuşit să mă pilesc. Eram lucidă, doar că îmi dispăruse pojghiţa aceea de control pe care o duc mereu cu mine, care mă cocoşează şi mă ţine în tensiune, motivul pentru care muştarul meu sare uşor când vine vorba de parenting. O coardă întinsă mereu la maxim plezneşte repede.
E fain să te dezbraci de haina controlului (a se citi controlatului situaţiilor şi a persoanelor din jur)... să nu mai simţi că echilibrul lumii atârnă de faptul că lucrurile trebuie să se întâmple musai după cum te aştepţi. Fără pojghiţa controlatului poţi lăsa viaţa să curgă în timp ce îţi păstrezi raţionalul şi mai păstrezi încă ceva: SIMŢUL PROPORŢIILOR... nu te mai stresezi pentru lucruri mărunte, pentru comportamentul iraţional al unui copil de 3 ani, pentru lucruri care nu ţin de tine, poţi jongla cu ritmul vieţii fără să te abaţi de la structura ei, poţi neutraliza conflicte fără sens şi chiar să le eviţi din start, ţi se reduce anxietatea şi poate chiar ajungi să te bucuri de viaţa asta ?!?!?!?! etc...
Staţi liniştiţi, dragi mei cei 3 cititori ai blogului :))) nu o să mă apuc de băut, nu mi se pare o soluţie pe termen lung. Dar mi se pare iminent să îmi fac un ritual de dimineaţă care să mă ajute să ţin departe pojghiţa de-a lungul zilei. Sau să fiu mereu în contact cu ce mi se întâmplă şi să descopăr la timp când încep să intru în starea de controlator? Chiar aş fi curioasă care e cel mai mare duşman al controlului... să fie chiar faptul că l-am desconspirat şi astfel şi-a pierdut puterea? We shall see...

Poză făcută de Ian

19 octombrie 2018

Firea necomplicată a credinţei

Pagină din "Chiar m-am întors de la Athos?" de Dan. C. Mihăilescu
Abia aştept să îmi ajungă azi prin curier o carte pe care mi-o doresc de multă vreme: "Terapeutica bolilor spirituale" de Jean-Claude Larchet. O aveam în format pdf, dar nu pot citi pe laptop o carte de 700 de pagini. Am vrut să mi-o printez, dar costă mai mult decât cartea în original, aşa că mi-am făcut un cadou de toamnă, să mă ţină tot sezonul ăsta rece :)

Am scos un citat din pdf-ul ce-l aveam, îl scriu aici, poate o fi de folos cuiva:
<<Nemaivăzând energiile dumnezeieşti din creaturi, care le definesc adevărata lor natură, omul căzut nu mai are o percepţie a lor corectă, obiectivă, adica conformă realităţii lor şi adecvată la ceea ce sunt în chip adevărat. "Aproape tot din ceea ce privim, noi vedem altfel decât este", constată Sfântul Ambrozie. Omul vede făpturile în funcţie de dorinţele sale pătimaşe, le situează, le ordonează, le dă sens şi valoare în funcţie de patimile sale. Urmează că percepţia devine subiectivă şi schimbătoare, de vreme ce ea nu se mai potiveşte cu realitatea însăşi a obiectelor, ci este o proiecţie a conştiinţei decăzute a fiecărui om, schimbându-se după felul, mulţimea şi măsura dorinţelor sale pătimaşe. Faptul că, în ciuda acestor diferenţe, putem spune că, în mare, toţi oamenii percep realitatea aproape în acelaşi fel, nu înseamnă deloc că percepţia lor este una obiectivă, ci arată simpla potrivire a unor subiectivităţi părtaşe la o aceeaşi cădere şi faptul că deformările suferite de facultatea perceptivă a urmaşilor lui Adam sunt fundamental aceleaşi.>>

9 octombrie 2018

Inima curată

"Inima noastră devine curată când ea este foarte bine străjuită de minte, de o minte care are înţelesurile corecte şi înţelesurile curăţite."
Simona Ciobanu, fragment din interviul "Blândeţe verus Fermitate" în emisiunea realizată de Diana Parizianu la Radio Trinitas

3 octombrie 2018

Voi plânge mult ori voi ierta?

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Lucian Blaga


Voi plânge mult ori voi ierta...

19 septembrie 2018

Notiţe pentru mine

Diana dragă,

Dacă vrei să îţi îmbunătăţeşti relaţiile pe care le ai, învaţă să taci mai mult şi să asculţi! Nu salvezi tu pe nimeni, fiecare îşi găseşte soluţia în interior, atunci când se simte auzit! Dă sfaturi numai când ţi se cere, nu mai fii Batman, dacă nu te cheamă nimeni. Oamenii au nevoie să fie ascultaţi, nu dădăciţi. Dacă ai multe de spus, scrie aici şi cine vrea citeşte, cine nu - nu.



16 septembrie 2018

Despre slăbit

Nu degeaba am făcut etichetă specială "SLĂBIRE", adică chiar e un subiect care îmi ocupă mulţi rami din cap. Numai anul acesta am încercat câteva metode, darămite anii trecuţi. Problema e ca orice aş face nu mă pot ţine pe termen lung. Cumva ăsta e scopul meu. Să găsesc o metodă de slăbire şi menţinere pe termen lung. Ceva care să îmi dea energie şi tonus, să mă hrănească şi să ajung în timp să nu mă mai gândesc la mâncare aşa de mult.

Am ajuns în punctul în care efectiv, după atâtea încercări, nu mai cred că pot reuşi să slăbesc. Şi totuşi, în pesimismul meu, eu tot mai ÎNCERC. Sunt o ciudată din punctul ăsta de vedere. De ce continui să încerc dacă am eşec după eşec? Din 2 motive:
1. Comparând cu anul trecut, mănânc mult mai multe legume, fructe şi în general un pic mai sănătos, deci toate încercările eşuate le pot contabiliza uşor la categoria: ANTRENAMENT. Că nu voi lua medalia de aur la Olimpiadă, asta am înţeles de mult. Dar dacă îs mai "rapidă" cu 30 de secunde faţă de anul trecut, atunci se numeşte că am făcut progres. Poate că la mine păşii sunt MIIIIIIICI FOAAAAAAAARTE MIIIIIIIICI, poate că aşa funcţionez eu.
 2. Încă mai am entuziasmul şi credinţa că "de data asta". Deşi raţional nu cred (experienţa mi-a demonstrat că nu sunt în stare) e ceva în sufletul meu care zice: ăsta e răspunsul, de data asta o să reuşeşti! :)))) 

Am urmărit multă vreme video-urile şcolii de slăbit, în special cele despre fructe, combinarea alimentelor, ce să mănânci la cină şi acum încerc să aplic ce am aflat. Anul trecut nu eram în stare să mănânc fructe dimineaţa, acum pot şi îmi cade bine, nu mai am foamea aia nebună toată ziua, deci încercările aşa-zis eşuate au dat roade aici!

Eu sunt exemplul cel mai grăitor pentru citatul lui dr. John Berardi: 

Doing things badly is a necessary precursor to doing them well.
So, answer honestly:
Can my ego take it? Can I be okay with sucking at something for an uncomfortably long time before there's a chance I'll be good?

Or will I just hide behind cynicism, skepticism, tantrums, distractions, or simply "that's the way I've always done it and I turned out fine"?
 
Acetea fiind spuse, iată ce încerc acum:
mic dejun: fructe de câte ori simt nevoia până la prânz şi uneori mai adaug şi 1-2 linguri de nuci/seminţe hidratate 
prânz: legume + proteine SAU legume + carbohidraţi complecşi (cartofi, pâine integrală, orez), ideea e să nu combin carbohidraţii complecşi cu proteinele
cină: un sălătoi sau un suc mare de legume

E într-un fel umillitor să continui să scriu aici altă şi altă metodă de slăbire pe care o încerc, după care urmează mereu dezumflarea odată cu eşecul... Şi totuşi, eu încerc să privesc din perspectiva unui jurnal de bord, din perspectiva încercării-eşuării-încercării... cumva aşa e viaţa... nu ştiu... Întrebarea lui Berardi e esenţială pentru mine: Can I be okay with sucking at something for an uncomfortably long time before there's a chance I'll be good? 
 
 

3 septembrie 2018

Deşteaptă-te şi priveşte

"[...] creştin nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat; la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sângele [...] ."

"Imposibilul.
Acesta ni se cere."

"Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat."

Jurnalul Fericirii - Nicolae Steinhardt


După ce mă întorc din concediu aş vrea să mă adun şi să detaliez ce vreau să spun prin citatele de mai sus.

22 august 2018

Back to basics

Vara asta a fost un carusel în privinţă slăbitului. De fiecare dată când începeam un plan alimentar, după 3-4 zile ieşea la suprafaţă o răceală urâtă care mă întorcea înapoi de unde am plecat. Şi după câteva încercări eşuate mi-am dat seama că ori mănânc prea puţine calorii, ori nu mi se potiveşte abordarea, dar e clar că îmi scade imunitatea imediat ce schimb alimentaţia.

Pentru un om ca mine care are simţul mâncatului totaaaaaal distorsionat, e un subiect foarte-foarte delicat: nici nu pot renunţa la a avea grijă ce mănânc, nici nu pot trăi multă vreme cu restricţii foarte mari. Problema e că oricare variantă o aleg, tot ajung să mă gândesc la mâncare toată ziua - dacă nu am restricţii, mănânc des şi dau iama în toate de fiecare dată când am cea mai mica senzaţie de foame (uneori capul meu traduce greşit, defapt e poftă sau anxietate) - saaaau dacă am o dietă restrictivă, atunci visez savarine şi banane coapte în continuu.

De ce m-am îngrăşat? Pentru că am mâncat de toate sau pentru că am mâncat haotic-de-10-ori-pe-zi de toate? M-am îngrăşat între Crăciun şi Revelion sau între Revelion şi Crăciun? M-am îngrăşat de la pireu cu şniţel sau de la gustările dese şi super calorice dintre mese?

Aşa că acum încerc ceva nou. E pe termen lung, like pe viaţă. Am observat câţiva oameni în jurul meu, care au un obicei foarte ciudat şi total străin de mine: mănâncă 3 mese pe zi. Adică se pun la masă cu foamea în ei şi mănâncă, savurează, nu fac mofturi, nu au pretenţii, nu calculează calorii, nu evita pâinea, nu mănâncă gustări între mese, nu se gândesc la mâncare între mese, nu-şi rezolvă supărările cu ciocolată. Adică nişte oameni ciudaţi :) care mănâncă ca să trăiască şi savurează aceste 3 mese pe zi. Pentru cineva ca mine care a confundat mâncarea ani de zile cu un panaceu universal pentru dureri sufleteşti, a mânca 3 mese pe zi, în scop de hrănire şi savurare e ceva INEDIT :)

Aşa că ăsta e noul meu plan alimentar şi "educaţional" care mă ajută să nu mai calculez calorii, să nu mă gândesc la mâncare în continuu, să nu îmi fie foame în continuu (pentru că mănânc cât îmi trebuie la o masă!), să stau liniştită la gândul că peste câteva ore voi mânca din nou cât am nevoie, fără să am mâncăruri "interzise": să mănânc bine de 3 ori pe zi.

Ce înseamnă să mănânc bine? Proteine, legume, carbohidraţi (adică mâncare normală, de oameni normali) şi dacă simt nevoia la final un desert format din ceva dulce - fructe, ciocolată, dulceaţă, orice îmi place.

Între mese beau apă, cafea, ceai. 

Nu ştiu daca voi slăbi, dar cel puţin nu o să mai fiu obsedată de mâncare în continuu.


Revin cu observaţii după o lună, acum am abia vreo 5 zile la activ cu această metodă "inedită" :) 

21 august 2018

14 august 2018

gânduri despre viaţă

http://de-dimineata.soldigo.com

Colierul e rezultatul unei comenzi care mi-a mers exact la suflet. E genul de clientă care îmi cunoaşte munca de ani de zile şi îmi dă suficiente detalii referitor la ce are nevoie, dar îmi lasă în acelaşi timp toată libertatea de a decide asupra creaţiei.

Viitoarea mireasă a vrut să poarte la cununie un colier în care să ia amintirea zilei când a fost cerută de soţie într-un lan de lavandă... Am făcut 2 teste pe bile şi abia a treia încercare a fost cu succes :) Ghirlande de flori - lavandă, coada şoricelului şi cicoare- împletite cu broderie pe bile albe...

Mi-a plăcut să lucrez - creaţia mă unge la suflet, mă împlineşte şi îmi dă o bucurie deosebită... colierul îmi răspunde înapoi ca un ecou: e bine... e bine... Seamănă a aprobare de a trăi, a încurajare pe drum. Îmi echilibrează tendinţele rigide şi încordarea.

Visez să ajung şi eu un om armonios şi creaţia e una din fântânile prin care sap în adânc spre echilibru. Recunosc, când mă uit în jur mi se pare ca am rămas în urmă cu trăitul vieţii şi pun presiune pe mine să fiu şi eu în rând cu cei ce par atât de fericiţi prin vecini. Dacă m-aş elibera de presiune... ce explozie solară ar putea deveni viaţa mea... să îmi aprob clipa, să simt prezentul, să îmi îndrept spatele şi să mă relaxez - nu e nevoie să caut atât de asiduu, nu e nevoie să recuperez mai mult decât se poate în mod natural, sunt bine, sunt ok, pot s-o iau înceeet-înceeet... să nu vând prezentul pentru o proiecţie în viitor...

Recunoştinţa mi-ar putea aduce ceea ce-mi doresc: să văd ce am, să văd cât am reuşit să înţeleg în ultimii ani. Recunoştinţa mă va echilibra şi mă va aduce în prezent mereu şi mereu.

7 august 2018

dezmorocăneală

Sunt recunoscătoare:
- pentru prieteni, pentru conversaţii în care te simţi înţeles şi reuşeşti să stabileşti o conexiune
- pentru sănătate. Azi sunt bine, săptămâna trecută eram varză. Să sărbătorim!
- pentru speranţă; aici mai am de lucru să separ speranţa cu iz de naivitate şi idealism, de speranţa care ţine de credinţă şi ancorarea în realitate.
- pentru toate informaţiile pe care le găsim la botul calului acum de când cu internetul



4 august 2018

Să pun în loc

Există devieri în mine care se pot stârpi doar dacă reuşesc să pun altceva în locul lor. Am descoperit asta empiric: o situaţie poate genera ceva bun sau ceva rău in mine, dar nu poate să nu genereze nimic. De exemplu, când cineva îmi laudă munca, vai ce frumoase coliere, îmi e foarte uşor să cad în trufie şi să mă bălacesc o vreme în gândul că sunt tare grozavă, după care evident să vine căderea cu buşituri. De curând mi-am dat seama că de îndată ce mă laudă cineva pentru ceea ce lucrez - I M E D I A T să-mi îndrept gândul spre Dumnezeu, Creatorul meu, Tatăl care mi-a dat darul şi să mă înclin Lui cu recunoştinţă. Eu ŞTIU că de la El am totul, îmi amintesc rugăciunile fără cuvinte de când eram mică şi îmi doream să am talente deosebite ca să fiu şi eu iubită de cei din jur... dar acum am 34 de ani, nu mai sunt copil, acum ştiu că tot ce am primit a fost darul Lui pentru ca să pot supravieţui în familia mea lipsită de dragoste, dezbinată de scandaluri şi unde am crescut ca o sălbatică din cauza neglijenţei de toate felurile. Talentul meu, la bază, e doar o strategie de supravieţuire şi abia în ultimii ani a început să devină şi altceva - o formă de comunicare cu ceilalţi, o formă de exprimare a emoţiilor reprimate şi de explorare interioară. 

O altă latură în care am descoperit că funcţionează S H I F T -ul :) este curajul. Curajul pus în locul laşităţii. Nu ştiu cum par eu din exterior, dar mă tem că în urma blogului aş putea apărea într-o lumină mai bună decât e cazul. Eu sunt o laşă de felul meu: sunt prea laşă să-mi traiesc viaţa, prea laşă să îmi asum emoţiile, prea laşă pentru a comunica sincer cu cei din jurul meu atunci când există un conflict sau orice altceva care necesită LĂMURIRE, LIMPEZIRE, CLARIFICARE - şi aşa ajung să trăiesc -  ca urmare a laşităţii - în confuzie şi într-o stare de conflict mocnită. Mă ascund după lene şi nu am curajul să trăiesc aşa cum vreau să trăiesc. Mă ascund, ca o laşă, de ceea ce simt, şi evit conflictele ca să evit stările tulburi pe care le generează confruntarea. Prefer pacea cea rea în locul războiului cel bun. Mai demult nu vedeam beneficiile aduse de curaj, dar acum le văd, şi, cu un pic de discernământ aş vrea să fiu curajoasă cât mai des. Nimica nu-i mai frumos pe lumea asta decât CLARITATEA. Să vezi realitatea şi să o integrezi, chiar dacă asta înseamnă să-ţi asumi şi durerea care vine odată cu ea.

Mai e ceva "interesant", o descoperire recentă. În familia în care am crescut eu, singura formă de conectare cu unul din membrii familiei era să te aliezi cu el împotriva altuia din familie şi să râzi de el, de neputinţele, de slăbiciunile, de eşecurile lui. Sarcasmul şi denigrarea era singura formă de conectare cu altul din familie - pentru scurtă vreme, căci oricând puteai deveni tu victimă. Mi se pare îngrozitor felul ăsta de a relaţiona şi deocamdată încerc să îl dibuiesc în felul meu de a mă purta cu prietenii  - apare de obicei sub formă de sarcasm... Ce să pun în loc? Ce pui în locul răutăţii gratuite? Care e forma "corectă" de relaţionare în faţa slăbiciunii aproapelui? Oare empatia? Răbdarea? Mângâierea? Odihnirea? Ce alte forme de conectare cu alţii mai există?

Am tricou cu Superman :))  la 3 ani, vârsta lui Ian acum

25 iulie 2018

Nota 10

Liceu. Ora de română - înot ca peşte-n apă, nu învăţ nimic, dar pricep totul şi analiza pe text e ceva ce-mi place să fac, sunt bună, merg şi la olimpiadă. Dă-mi textul şi-ţi comentez instant ce pricep din el. Doar că într-o zi, ceva ciudat se întâmplă, profa de română intră în clasă, ne spune să scoatem o foaie şi să răspundem la întrebarea "Ce înseamnă iubirea?". Parcă prinde sens şcoala şi unsă la suflet încep să scriu, simţindu-mă în elementul meu.

Vine ora următoare, vin rezultatele la "test". Mă mir că ni le-a adus înapoi corectate şi cu notă pe ele, mi se pare că e stupid să pui note pe o părere personală. Şi totuşi, primesc hârtia - luasem nota 9. Mă foiesc nedumerită şi mă uit la colegul din faţă care de obicei ia note de 7 şi văd că a primit 10. Sunt bulversată. Adică eu nu ştiu prea bine ce e iubirea şi colegul meu din faţă ştie... În pauză îi iau lucrarea colegului şi citesc acolo... pentru el iubirea e ceva ce te îmbată, te face să pluteşti, îţi vine să miroşi flori. În lucrarea mea iubirea e: grijă, respect, răbdare... Mă încovoi înăuntrul meu, eu care tânjesc atâta după iubire, tocmai eu am înţeles pe dos. Eu care doar asta visez... visez la cai verzi pe pereţi.

Întâmplarea asta a rămas întipărită în creierul meu ca o fantă nouă săpată fix în carnea creierului. Îmi e clar: nu ştiu ce e iubirea, sunt doar o maşină mecanică care nu simte.

Anii au trecut :)

Iubirea plutitoare şi îmbătătoare m-a prins şi pe mine, dar nu mi-a ţinut de cald în vremuri de conflict. M-am căsătorit şi am făcut un copil... Acum, după 12 ani împreună, nu mai am ce face cu declaraţii de dragoste şi emoţionalisme fără fond. Iubirea pentru soţul şi copilul meu este zero dacă nu îmi cultiv virtuţile grijii, al respectului, al răbdării. "Much harm has been done in the name of love, but no harm can be done in the name of respect" - Magda Gerber. Aşa că, dragă doamnă profesoară B., îmi dau singură nota 10 pe "test", pentru că după 15 ani am ajuns la aceiaşi concluzie ca în liceu...
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. "(Biblia, Corinteni 13)

Degeaba eşti îmbătat de hormoni, atracţie şi admiraţie pentru persoana iubită, dacă n-ai deprins darul de a răbda 10 ani să trăieşti lângă ea. Îndrăgostirea vine şi pleacă aleatoriu şi nu ţine la drum lung. O poţi alunga sau o poţi primi, dar virtuţile pe care ţi le clădeşti în numele iubirii - acestea rămân şi le prefer acestora în locul vinului dulce.

În acelaşi timp, e greu de dus această revelaţie, pentru că îmi arată că îs cam foaaaarte la început de drum pe calea iubirii. Dar dacă vreau, asta înseamnă că lucrez şi că ceeeva-ceeeva se mişcă în mine, spre schimbare... nu?

la 20 de ani ... foarte "supărată" :)

14 iulie 2018

"Acasă"

"Vreau să cânt, să visez și să râd, să nu uit să mă joc câteodată. Și-atunci când în lume voi pleca, să nu uit să mă-ntorc ACASĂ." Smiley :)

http://de-dimineata.soldigo.com

7 iulie 2018

Inima casei

 

"INIMA CASEI" este un nou produs pe care aş vrea să îl aduc în magazin. Acesta este special făcut pentru o prietenă care s-a mutat la casa ei şi am gândit inima împreună cu ea: un amestec de recunoştinţă pentru lucrurile frumoase din căminul ei şi o rugăciune ascunsă prin simboluri, pentru cum visează să îşi împlinească familia. "Inima casei" vine la pachet cu o sticluţă de ulei esenţial de lavandă, ca să miroase frumos şi să o protejezi de molii. O metafora frumoasă pentru "niciodată să nu uiţi de inima ta" şi să ai grijă de ea :)