Dezvrăjirea...

Una din marile lecţii de anul acesta: să nu mă mai las prinsă în "filmele" altora. Să ştiu clar ce am de făcut şi să fac, fără să mă las distrasă sau atrasă în dramele create în jurul meu. Undeva e o fisură, o lipsă de protecţie care îi "invită" pe cei din jur să profite de disponibilitatea mea.

Mă flutură vântul cum vrea, căci nu mi-am clădit pilon solid. În periplurile mele relaţionale caut iubirea părintească şi când găsesc oameni dispuşi să îmi ofere ghidare - îmi las sufletul cu totul în mâinile lor şi confund îndrumarea cu siguranţa de care aş fi avut nevoie în copilărie. Îmi caut mama în multe din relaţiile din jur. Dar găsesc acelaşi tip de mamă - cea care oferă prin acaparare totală. Iubirea maternă pe care am întâlnit-o până acum este doar abuz şi mă frustrează.

E penibil să cauţi dragoste maternă la 33 de ani? Poate nu e penibil, dar uşor disfuncţional este.... pentru că mă bag în continuu în relaţii dubioase din cauza acestei căutări. Relaţii în care nu ai voie să pui limite dacă vrei să primeşti ce ai nevoie. Aici e greşeala mea, trădarea faţă de mine însămi: îmi doresc atât de mult mângâierea maternă, încât vând părticele din ceea ce sunt la schimb. Şi mă trezesc dezgolită şi trăind ne-autentic... doar pentru un strop de ceea ce-mi lipseşte... Mai merită preţul? Acum că am descoperit tiparul... voi putea rupe vraja?