12 octombrie 2017

Victimizarea

Zilnic mă observ cum acţionez ca o victimă. "Ce mi-a făcut!" "Ce mi-a zis!" "De ce tocmai mie?" "Doar cu mine are ceva" "Nu sunt destul de bună" "Nu sunt capabilă să fac ceva din cauză că m-au traumatizat în copilărie" bla bla bla Toate astea le nasc pe o bază formată din realitate, dar cu perspectivă uşor distorsionată.

Da, e adevărat că mi s-au întâmplat lucruri grele, da, e adevărat că uneori doar eu mi-am încasat-o dintre toţi prezenţi, dar la fel de adevărat este că eu continui să mă victimizez pentru că am nevoie să îmi fie validată experienţa, să nu mi se mai spună "putea fi mai rău!" sau "treci odată peste!". Uneori poveştile mele răscolesc în alţii durerile şi ei îmi oferă soluţii cu care au trecut mai departe: s-au făcut că totul e bine, că nu îi doare şi că se putea mai rău. Şi pe mine m-a ajutat aceasta soluţie doar până am avut copil...

Ce vroiam să zic, e treaba cu perspectiva. Pot să continui să acţionez din rolul de victimă, realitatea m-ar îndreptăţi să fac asta, dar mai provocator şi mai bogat şi mai împlinitor ar fi să mă văd ca o luptătoare - care în ciuda a ceea ce s-a întâmplat, a căzut şi s-a ridicat. Lovitura nu a fost decisivă. Finalul nu e încă scris.

E călduţ aşa să mai băltesc din când în când în stări de victimizare, dar eu am aflat că adevărul e în alta parte. Şi dacă am aflat atunci nu mai pot sa mă prefac şi pas cu pas învăţ să trăiesc mai plin.

3 comentarii: