2 octombrie 2017

Despre viaţă

"A fi un om echilibrat, cu o viaţă armonioasă, nu înseamnă să nu treci prin momente dificile, să nu te simţi uneori trist, descurajat, furios, vinovat şamd, să nu ai câteodată conflicte - exterioare şi interioare -, să nu ai perioade fără chef, sau să nu te simţi niciodată neputincios...
Iluzia fericirii continue ne ţine departe de fericire.
A fi un om echilibrat înseamnă să poţi rămâne în contact cu tine trecând prin ceea ce treci, să poţi STA cu durerea atunci când apare în loc să fugi, să te închizi sau să loveşti, să rămâi conştient de ce se întâmplă cu tine când eşti în zona de conflict şi să primeşti orice vine ca pe o şansă de a evolua.
A fi un om fericit - din perspectiva mea- înseamna să SIMŢI când simţi durere şi să SIMŢI când simţi fericire."
Vistiana Long

11 comentarii:

  1. Stau si ma intreb de ce nu-mi place deloc textul de mai sus. Iar am sentimentul ala ca insiram vorbe goale ca sa ne aflam in treaba...Cand sunt trista, descurajata, furioasa samd nu pot si nu cred ca am cum sa primesc orice vine ca pe o sansa de a evolua. As putea eventual constata ca a avut loc o evolutie dupa, dar in timp ce am afectele astea nu pot sa am concomitent un afect contrar decat daca... nu stiu, sunt schizofrenica?!... Cine e echilibrat? Nimeni. Fiindca noi traim viata "noastra" care nu e a noastra si care se impleteste mereu cu vietile altora. Cu dezechilibrele altora. Pe care ii pot iubi, deci n-am cum sa raman in echilibru cand sufera cel pe care il iubesc. Utopie.
    Fericit cred ca esti doar cand iubesti. Sa simti cand simti durere si sa simti cand simti fericire inseamna ca esti sanatos, nu fericit!Mi se pare ca doamna vorbeste de starea aia de "zen", care nu se regaseste in crestinism. Poate nu inteleg eu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am observat că ai un dinte împotriva psihoterapiei în general. Dar eu personal am reuşit să ajung prin ea la lucruri minunate - care pentru tine sunt fireşti şi nu trebuie să te lupţi pentru ele.

      Eu am trăit cu aşa de multă durere în prima parte a vieţii, încât mi-am dezvoltat tot felul de mecanisme ca să supravieţuiesc. Dar mecanismele care au fost eficiente şi de ajutor în copilărie au devenit dăunătoare mai târziu. De exemplu, ca să pot suporta durerea neglijării, a lipsei de iubire, a lipsei de apropiere, am început să disociez... un fel de visare, de evadare din realitate, crearea de lumi frumoase în imaginaţie. Şi psihoterapia mi-a ţinut loc de părinţi şi m-a învăţat să îmi dau voie să simt durerea, să nu evadez din realitate şi m-a învăţat şi mecanisme sănătoase - cum să o procesez. Acum nu mai mi-e aşa de frică de durerea sufletească şi o văd ca pe o mare putere de creştere - căci ştiu că acolo unde e durere, e ceva de lucru la mine...

      Părintele Filoteos din Grecia vorbeşte mult mai clar despre subiectul ăsta.

      https://www.youtube.com/watch?v=0YYFsClvVXo

      Ștergere
    2. Se poate sa ai dreptate, sunt cred suspicioasa in privinta psihoterapiei. Am citit cateva din cartile Pr Filotheos, sincer nu mai stiu acum ce si cum, am uitat multe din cele citite. Am vazut ca acolo unde sunt parinti care au dragostea cea buna pt copii, sunt copii cu probleme, iar unde copiii sunt buni, sunt parinti cu probleme. Oare de ce? Poate ca sa ne problematizam, sa cautam, sa luptam? De durere n-am dus lipsa nici eu, am ajuns sa caut in filosofie, in psihologie, in tot ce am gasit de citit, de studiat, dar raspunsurile le-am aflat in credinta ortodoxa, in scrierile Sf Parinti, in Filocalie - nu in ultimul rand in Sf Scriptura si in rugaciune. Bolnavi suntem toti, niciunul din noi nu stie sa traiasca o viata echilibrata, toti dezvoltam diferite mecanisme de autoaparare care nu ne sunt folositoare decat aparent. Daca pe tine te ajuta psihoterapia, atunci continua cu ea. Dar te rog nu inghiti chiar tot oricum, s-ar putea sa dezvolti alte mecanisme in locul celor vechi si peste ani sa te trezesti ca n-ai rezolvat problema.
      M-am luptat si ma lupt cu tot felul de anomalii, inclusiv boli - mama are Alzheimer - dar rezolvari n-am gasit decat in Dumnezeu. In biserica, in Sf Liturghie, in spovedanie, in Sf Impartasanie, in rugaciune, post, tot ce tine de credinta noastra. De durere nu scapam, durerea data Domnului aduce mangaiere pe care nimic n-o poate aduce. O viata traita in Hristos este singurul "tip" de viata cu sens, desi nu e lipsita de durere, frica, nesiguranta, descurajare...cum spuneam, nu exista echilibru in viata asta, exista Dumnezeu care ne ajuta, ne da odihna cand stie El, face ca durerea sa rodeasca, sa nu fie inutila, ne da bucurie si pace cum nimic, absolut nimic nu ne poate da. Dar cred ca tu nu esti straina de toate astea!

      Ștergere
    3. Dai dovada de mult curaj, ca sa nu zic mandrie, Maria, sa intri in sufletul unui om si sa-i spui ca nu face bine ce face. Eu nu pot face lucrul asta, nu mi-l permit mai corect spus, nici macar cu parintii, sau cu prietenii foarte apropiati, nici cand vad ca au derapaje foarte evidente dpdv sufletesc. Oare ne-am facut noi judecatori asupra aproapelui? E mare lucru ca ti-ai gasit drumul si metodele care iti linistesc sufletul si te intaresc, de ce nu ne lasi si pe noi sa gasim drumul? Tot acolo vom ajunge si noi, dar unii ajung mai incet.

      Ștergere
    4. Irina, eu nu vad unde am judecat pe cineva si nici unde am spus ca nu face bine ce face. Nici unde ma bag in sufletul cuiva. Am impartasit din cele traite de mine si daca deranjeaza, atunci imi cer iertare si nu voi repeta "greseala". Ce ma mira la unii tineri e intoleranta asta bizara, nu permit nimanui sa aiba pareri, sa-si spuna trairile in contexte publice, desi n-au trait in comunism si se sustine ca suntem liberi! Eu am trait 28 de ani in comunism dar nu am avut decat curiozitate si mare dorinta de a comunica ( curiozitate in intelesul ca m-a interesat ce simt si gandesc ceilalti nu ca sa-i judec, ci ca sa ma raportez la ei, sa intru in comuniune cu ei). Nu cumva ai tu o problema de comunicare? Si nu te intreb cu rautate, nu vreau nici raspuns, pun intrebarea ca sa te gandesti tu la posibilitatea asta.
      Diana, te rog sa ma ierti daca am gresit cum zice Irina!

      Ștergere
    5. Maria, eu vad asa lucrurile: eu zic ceva, emit un mesaj, dar il emit pentru ca in momentul acela mie mi-a folosit, mi s-a aprins un beculet (in cazul postarilor de pe blog), apoi cineva vine si imi spune: ce scrie acolo/ce ai gandit tu in acel moment nu e bun/bine, pentru ca..., sau pentru ca "asa" ar fi bine. Concluzia pe care o trag eu e ca intelegerea mea din acel moment nu e buna, dar nu e buna pentru ca cineva mi-a subliniat ca "aha-ul" acela al meu dintr-un moment nu e conform x,y,z lucruri, deci am gandit gresit, rau...Eu o vad ca pe o judecata. Oare nu tot Dumnezeu ma va ajuta sa vad daca ma insel, mai devreme sau mai tarziu? Asa vad eu lucrurile, asa le-am vazut si cand mi s-au spus unele lucruri la ce am scris eu in unele momente. Daca ai stii cat de dificil e sa expui toate framantarile acestea din suflet si minte, poate ai intelege de ce vad orice mesaj care imi spune ca nu e bine ca pe o judecata.

      Cat despre intoleranta la pareri, cred ca ne putem acuza reciproc de chestia asta. La mine poate la pareri in general, la tine la orice nu e conform scrierilor Sf.Parinti.

      Ștergere
    6. Maria, m-a framantat mult schimbul acesta de cuvinte. Iarta-ma! Aseara faceam calcule si mi-a reiesit ca esti nascuta in 1961, deci de seama cu mama. In mod normal vorbesc cu dvs. cu persoanele din generatia parintilor mei. Probabil vedem lucrurile diferit, pur si simplu. Stiu ca ranesc cu modul de a-mi prezenta ideile, dar mi-e greu si sa nu zic ce gandesc.

      Zile senine iti doresc!

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Diana, te rog sa-mi spui daca te deranjeaza comentariile mele, chiar nu vreau sa supar pe nimeni.
    O sa dezvolt putin subiectul. Copilul meu a avut acel ADHD controversat, am fost la multi doctori si psihoterapeuti, m-am documentat si eu ani de zile, foarte grei ani, fara rezultate pozitive. Cert este ca nu am rezolvat nimic cu psihoterapia, am rezolvat cu biserica si cu metodele mele care, deja evident, tineau cont de invataturile Sf Parinti ( imi pare rau daca se irita cineva la mentionarea acestora). A fost o perioada - cand el avea 12 ani, pana la 16 ani - cand, urmare a sedintelor de psihoterapie, incepuse sa ma urasca, sa creada ca tot ce patimeste el e din vina mea, ca nu trebuie sa ma asculte, ca trebuie sa faca "ce simte si ce gandeste el", asa ca facea numai prostii, cum se fac la varstele astea cand nu tii cont de parinti. Acum are 24 de ani si este bine, dar nu multumita psihoterapiei. Acum poate e mai clar de ce iti spuneam sa continui daca tie iti face bine, dar sa fii atenta totusi, sa nu se produca si "virusari" nedorite. Cu drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă întreb, oare găseşti ceva bun pe blogul meu? Ceva care să te odihneasca? Adică îţi face plăcere să citeşti ce scriu?

      Ștergere
  4. Da. Blogul tau, al Ancai, al Irinei, al Laurei, al Claudiei, sunt cele pe care le citesc cu placere si bucurie, fiindca sunteti oameni cu preocupari frumoase, care ganditi, traiti, scrieti - altfel decat se scrie in general pe bloguri. Imi pare rau ca scrieti rar.
    Dar am inteles raspunsul tau.

    RăspundețiȘtergere