28 octombrie 2017

Căutari, răspunsuri, aşezări


"Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii care îi frustrează emoţional? E ca un dor, tânjală, dependenţă, o căutare combinate cu frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie.
Cum e iubirea copiilor faţă de părinţii care au frustrat emoţional, după ce au integrat acest aspect (adică după ce au înţeles cu mintea şi sufletul că părinţii au oferit exact cât au putut, iar dacă ar fi fost capabili de mai mult, ar fi oferit mai mult)? Este un ataşament uman respectuos, chiar compasiv pe alocuri.
Cum este iubirea copiilor faţă de părinţii disponibili emoţional? E dragoste combinată cu confort emoţional, siguranţă şi respect."

Ioana Stancu, psihoterapeut
https://ioanastancu.ro/2016/11/06/cum-este-iubirea-copiilor-fata-de-parinti/ 

27 octombrie 2017

Dezmorţire

Deşi uneori e copleşitor de dureroasă oglinda, dacă îl am pe Dumnezeu, încă mai am o speranţă.

Deşi îi rănesc pe cei din jur, încerc să văd unde greşesc, mă strădui să repar şi să învăţ ceva.

Acolo unde e neputinţa mea, acolo e şi durerea cea mai mare, dar acolo e şi noroiul în care poate creşte o sămânţă.

22 octombrie 2017

N-am avut iubire

Un băiat de vreo 8-9 ani se juca pe icoana din biserică, pe care o sărută toţi, arunca o ciocolăţică pe ea şi aştepta să alunece în jos. Iar o prindea, iar o arunca pe icoană. Şi tot aşa. Şi când m-am aplecat să sărut icoana, i-am spus sec: Nu te mai juca cu ciocolata. Şi am sărutat icoana ca un Iuda. M-am simţit ca babele care măsoară lungimea fustelor şi verifică transparenţa baticurilor. Am simţit în inimă acreala cuvintelor aruncate fără iubire. Am simţit că aş putea deveni amintirea aia urâtă pe care o s-o ducă copilul cu el toată viaţa. Am simţit că o acritură ca mine poate să alunge un sufleţel gingaş din biserică, căci cine mai vrea să vină la biserică când vede asemenea creştini? M-am porcit şi m-am pocit. Să nu mai deschid gura dacă nu ştiu să vorbesc cu un gram de duioşie, cu o mică mângâiere. Mi s-a rupt sufletul azi.

12 octombrie 2017

Victimizarea

Zilnic mă observ cum acţionez ca o victimă. "Ce mi-a făcut!" "Ce mi-a zis!" "De ce tocmai mie?" "Doar cu mine are ceva" "Nu sunt destul de bună" "Nu sunt capabilă să fac ceva din cauză că m-au traumatizat în copilărie" bla bla bla Toate astea le nasc pe o bază formată din realitate, dar cu perspectivă uşor distorsionată.

Da, e adevărat că mi s-au întâmplat lucruri grele, da, e adevărat că uneori doar eu mi-am încasat-o dintre toţi prezenţi, dar la fel de adevărat este că eu continui să mă victimizez pentru că am nevoie să îmi fie validată experienţa, să nu mi se mai spună "putea fi mai rău!" sau "treci odată peste!". Uneori poveştile mele răscolesc în alţii durerile şi ei îmi oferă soluţii cu care au trecut mai departe: s-au făcut că totul e bine, că nu îi doare şi că se putea mai rău. Şi pe mine m-a ajutat aceasta soluţie doar până am avut copil...

Ce vroiam să zic, e treaba cu perspectiva. Pot să continui să acţionez din rolul de victimă, realitatea m-ar îndreptăţi să fac asta, dar mai provocator şi mai bogat şi mai împlinitor ar fi să mă văd ca o luptătoare - care în ciuda a ceea ce s-a întâmplat, a căzut şi s-a ridicat. Lovitura nu a fost decisivă. Finalul nu e încă scris.

E călduţ aşa să mai băltesc din când în când în stări de victimizare, dar eu am aflat că adevărul e în alta parte. Şi dacă am aflat atunci nu mai pot sa mă prefac şi pas cu pas învăţ să trăiesc mai plin.

11 octombrie 2017

"Valori"

"Fiecare persoană trăieşte după un set de principii care sunt unice. Dacă nu îţi umpli ziua cu lucruri care te inspiră, în conformitate cu valorile tale, te deprimi şi te deturnezi de la misiunea ta în viaţă."

"Valorile se schimbă cu vârsta, pe măsură ce evoluăm."

"Să iubeşti pe cineva nu înseamnă să te agăţi de el, ci să îl faci să trăiască după valorile lui."

Despre toamnă

"Autumn shows us how beautiful it is to let things go."



 La începutul anului mi-am dorit să înțeleg cât mai bine cuvântul "împăcare" - împăciuire - în pace. În primăvară am învățat să lupt, să prind puteri noi, să îmi amintesc că există renaștere, că exista speranță. În vară am simțit din plin mângâierea soarelui, a iubirii, a vindecării, a bucuriei. Iar acum simt că începe un nou ciclu... A venit iar toamna care aduce la început multă frumusețe, ca mai apoi să te inunde cu durere... a venit iar anotimpul care mă obligă să mă întoarc la introspecție și la curățire generală. În fiecare toamnă parcă învăț să renunț la părticele din mine de dragul dragului de familie. Și acele părticele sunt doar pojghițe care acoperă frumusețea a ceea ce caut eu cu disperare: frumusețea păcii.

Nu prea mai cred în fericire... am ajuns să cred că fericirea - ori e o eroare din cauză de naivitate, ori am definit-o foarte greșit până acum. Viața e mereu formată din bune și rele, bucurie și tristețe, situații grele și vremuri ușoare... dar ceea ce (m-a învățat și Jurnalul Fericirii al lui Steinhardt) îmi doresc acum e să ajung să am pace, să simt greutatea păcii - ca o plapumă călduroasă, peste orice îmi va aduce viața. Asta-i adevărata binecuvântare.

2 octombrie 2017

Despre viaţă

"A fi un om echilibrat, cu o viaţă armonioasă, nu înseamnă să nu treci prin momente dificile, să nu te simţi uneori trist, descurajat, furios, vinovat şamd, să nu ai câteodată conflicte - exterioare şi interioare -, să nu ai perioade fără chef, sau să nu te simţi niciodată neputincios...
Iluzia fericirii continue ne ţine departe de fericire.
A fi un om echilibrat înseamnă să poţi rămâne în contact cu tine trecând prin ceea ce treci, să poţi STA cu durerea atunci când apare în loc să fugi, să te închizi sau să loveşti, să rămâi conştient de ce se întâmplă cu tine când eşti în zona de conflict şi să primeşti orice vine ca pe o şansă de a evolua.
A fi un om fericit - din perspectiva mea- înseamna să SIMŢI când simţi durere şi să SIMŢI când simţi fericire."
Vistiana Long