Înţărcare

De câteva zile o prietenă îl scoate pe Ian afară câte o oră, deci face pe bona şi pe salvatoarea de minţi de mame. Ian o iubeşte tare mult şi prietena îmi spune că ea chiar se relaxează şi îi prinde bine timpul petrecut cu el. Minunat!

Azi, Ian s-a întors acasă însoţit de prietena mea şi de o altă prietenă a ei. Vroiam să ajung şi la magazin să cumpăr demâncare pentru prânz şi deja fiind multă lume în jurul lui Ian, prevedeam o mică împotrivire. Ca să evit eventualele mofturi, nu l-am întrebat dacă vrea să mergem până la magazin, i-am spus că trebuie să mergem la magazin şi l-am întrebat dacă vrea să îmi dea mâna mie sau prietenei mele? Şi Ian le-a luat de câte o mână pe fiecare dintre fete, dar pentru mami nu a mai avut a 3-a mână. Şi în momentul ăla, întreptându-ne spre magazin, am simţit cum au loc cele mai complexe transformări în relaţia cu băiatul meu: am simţit că DA, eu sunt mama lui, cea care îl spală, îl adoarme, îl hrăneşte, îl educă, îl iubeşte şi îl aşteaptă mereu acasă - iar el pleacă cu baza asta către lume, o îmbrăţişează şi se bucură de ea. Eu de-aia sunt aici, ca toate nevoile lui, atât cât mă pricep, să fie împlinite, ca el să poată să îşi aleagă prietenii, să se bucure de viaţă pe deplin şi atunci când va fi cazul, să poată să înfrunte şi greutăţile. A fost o senzaţie de eliberare, a fost de-a dreptul o înţărcare psihică.

După 2 ani în care am stat 90% din timp împreună, văd că încet încet pot să îl las pe Ian să îşi trăiască viaţa mai indepedent de mine, iar eu să îmi văd de propriile mele nevoi neglijate total, să merg la aerobic, la cursuri de terapie, să pictez, să mă îngrijesc mai mult.

Trebuie să recunosc că în 2 ani de mămicie am învăţat mai mult despre mine, despre viaţă şi despre relaţii decât în toată viaţa mea de 30 ani dinainte.