Dez morţire

Sunt foarte supărată pe mine. Din cauză că nu mi-am cunoscut măsura, am dat-o în  bară. Mi-am pus ţeluri înalte şi am ratat esenţialul.
În goana mea să îl cresc cât mai bine pe Ian, nu am ştiut să am grijă de mine,  să mă păstrez într-o zonă de confort fizic şi psihic - stare care m-ar fi ajutat să am o relaţie mai profundă cu el. Da,  a fost o goană într-adevar,  o fugă din cauza fricii de a nu greşi.
O moştenire din familia în care am crescut este că de mică am învăţat să îmi pun standardele cele mai înalte conform valorilor impuse (altfel erai vrednic de dispreţ) şi să neglijez complet fiinţa care sunt. Am ajuns să îmi împing limitele zilnic,  doar că luptam pe frontul altora,  nu pe frontul meu. Când lupţi pe frontul tău,  eşti motivat şi energizat de idealurile proprii.
Deci,  cine sunt?  Ce îmi place?  Ce imi doresc? Care sunt valorile mele?  Am dreptul să respir, să iau o pauză,  sau mereu trebuie să demonstrez?! Am dreptul la a duce o viaţă liniştită,  simplă şi  tihnită,  fără ambiţii împrumutate  care îmi mutilează sufletul? E de ajuns viaţa cu ale ei încercări şi provocări,  nu mai vreau să mă chinui în plus!
Am o singură mare dorinţă acum,  să îmi cunosc măsura,  să mă bucur de confortul binecuvântărilor lui Dumnezeu,  ca să pot să cresc cu adevărat.  Să cresc firesc,  aşa cum creşte un copil. Să pot să mă relaxez,  să mă dezîncord, să pot primi şi să pot da... Să îmi dau voie să exist.