28 februarie 2017

2 ani


 

Cadoul meu pentru aniversarea de 2 ani a lui Ian a fost un pelerinaj pe jos de la Mănăstirea Rohia spre Mănăstirea Rohiţa. A fost un cadou pentru toată familia, ne lipsesc mult călătoriile şi întâlnirile cu alţii. Ieşirea din vizuină a fost tare frumoasă şi blândă, ca o aripă de mamă sub care poţi să te adăposteşti şi să te bucuri, iar uneori să plângi. Ce frumoşi sunt oamenii! Ce bine că am ieşit din casă!

În ăştia 2 ani mi-am făcut armata. Dar mai multe despre primii 2 ani de motherhood, într-un alt episod...


24 februarie 2017

Harta insulei mele pustii

Ca o continuare a episodului cu baobabul stufos...

...în ultima vreme sunt tot mai des pe buza prăpastiei care mă duce spre mânie. Îmi iese durerea de undeva din mine şi dau drumul la lucruri veninoase pe gură. :-( După care îmi pare rău, evident, şi deşi hârtia mototolită o pot întinde din nou, ea pătrează încă urmele ravagiilor.

Aşa că m-am gândit să îmi fac o hartă, ca şi cum viaţa ar fi o insulă pustie - plină de lucruri exotice, bunătăţi, dar şi pericole de care să mă feresc. Instictul de supravieţuire mă obligă să încep cu primejdiile şi astea-s lucrurile pe care le-am descoperit până acum:
Taifunul se dezlănţuie:
  • când mă grăbesc să fac un lucru şi ceva/cineva îmi stă în cale
  • când mă grăbesc să fac ceva şi copilul "mă încurcă", "refuză să colaboreze" sau spune "NU" la tot ce propun eu :((
  • când nu îmi pot gestiona impulsurile
  • când simt durere interioară care nu ştiu de unde vine
  • când nu-mi sunt împlinite nevoile
  • când nu îmi spun părerea pentru că "nu are rost" şi oricum "nu voi fi înţeleasă"
  • când sunt în preajma părinţilor sau când vorbesc cu ei la telefon
  • mă supără cineva şi îmi descarc nervii pe altcineva 
  • combinaţii de subpuncte de mai sus
Sunt sigură că mai sunt şi alte situaţii, dar numai astea le-am identificat până acum. Întrebarea e... ce mă fac când vine taifunul? Sunt oare complet singură pe insula asta pustie sau aş putea să cer ajutor?

Aş putea încerca:
  • să nu mă mai grăbesc
  • să îmi spun părerea, dar într-un mod frumos 
  • să îmi spun părerea când sunt calmă (calmată) şi după ce o trecut tumultul interior
  • să nu răspund direct la telefon când mă sună părinţii, să iau o pauză de 1-2 minute înainte şi apoi să sun eu, când mă simt pregătită 
  • să evaluez mereu situaţiile în care sunt, ceea ce înseamnă să îmi iau un răgaz de 2 minute înainte să dau drumul la prostii pe gură, să mă retrag undeva singură
  • să am mai multă grijă de mine şi de nevoile mele (Citeam undeva că niciodată să nu ai încredere în cineva care nu are grijă de el însuşi, cum va fi el capabil să aibă grijă de altcineva? Interesant, încă meditez la asta.)

15 februarie 2017

Înţărcare

De câteva zile o prietenă îl scoate pe Ian afară câte o oră, deci face pe bona şi pe salvatoarea de minţi de mame. Ian o iubeşte tare mult şi prietena îmi spune că ea chiar se relaxează şi îi prinde bine timpul petrecut cu el. Minunat!

Azi, Ian s-a întors acasă însoţit de prietena mea şi de o altă prietenă a ei. Vroiam să ajung şi la magazin să cumpăr demâncare pentru prânz şi deja fiind multă lume în jurul lui Ian, prevedeam o mică împotrivire. Ca să evit eventualele mofturi, nu l-am întrebat dacă vrea să mergem până la magazin, i-am spus că trebuie să mergem la magazin şi l-am întrebat dacă vrea să îmi dea mâna mie sau prietenei mele? Şi Ian le-a luat de câte o mână pe fiecare dintre fete, dar pentru mami nu a mai avut a 3-a mână. Şi în momentul ăla, întreptându-ne spre magazin, am simţit cum au loc cele mai complexe transformări în relaţia cu băiatul meu: am simţit că DA, eu sunt mama lui, cea care îl spală, îl adoarme, îl hrăneşte, îl educă, îl iubeşte şi îl aşteaptă mereu acasă - iar el pleacă cu baza asta către lume, o îmbrăţişează şi se bucură de ea. Eu de-aia sunt aici, ca toate nevoile lui, atât cât mă pricep, să fie împlinite, ca el să poată să îşi aleagă prietenii, să se bucure de viaţă pe deplin şi atunci când va fi cazul, să poată să înfrunte şi greutăţile. A fost o senzaţie de eliberare, a fost de-a dreptul o înţărcare psihică.

După 2 ani în care am stat 90% din timp împreună, văd că încet încet pot să îl las pe Ian să îşi trăiască viaţa mai indepedent de mine, iar eu să îmi văd de propriile mele nevoi neglijate total, să merg la aerobic, la cursuri de terapie, să pictez, să mă îngrijesc mai mult.

Trebuie să recunosc că în 2 ani de mămicie am învăţat mai mult despre mine, despre viaţă şi despre relaţii decât în toată viaţa mea de 30 ani dinainte.

11 februarie 2017

Pictez

Pictez din nou şi am o altă viziune asupra picturii. Nu mai aspir la a fi cea mai bună, cea mai grozavă, nu mai aspir să fac performanţă, perfecţiune, originalitate şi altele care m-ar scoate din "anonimat". Nu mă mai interesează elitismul, mă interesează inima. Pictura mea să ajunga la inima celui care o pune pe perete. Nu mai fug de clişee, nu mai îmi doresc să fiu o pictoriţă deosebită şi să impresionez lumea. Vreau să fiu ceea ce sunt, o pictoriţă uşor naivă, îndrăgostită de cromatică şi cu niţel umor.

În timp ce scriu rândurile astea mă simt ca îmbibată într-un balsam mângâitor. Mă bucur de darul picturii. Just because. :-)

Mai jos aveţi câteva picturi noi şi vechi, realizate după fotografii trimise de clienţi, pentru un tablou cadou.








Dez morţire

Sunt foarte supărată pe mine. Din cauză că nu mi-am cunoscut măsura, am dat-o în  bară. Mi-am pus ţeluri înalte şi am ratat esenţialul.
În goana mea să îl cresc cât mai bine pe Ian, nu am ştiut să am grijă de mine,  să mă păstrez într-o zonă de confort fizic şi psihic - stare care m-ar fi ajutat să am o relaţie mai profundă cu el. Da,  a fost o goană într-adevar,  o fugă din cauza fricii de a nu greşi.
O moştenire din familia în care am crescut este că de mică am învăţat să îmi pun standardele cele mai înalte conform valorilor impuse (altfel erai vrednic de dispreţ) şi să neglijez complet fiinţa care sunt. Am ajuns să îmi împing limitele zilnic,  doar că luptam pe frontul altora,  nu pe frontul meu. Când lupţi pe frontul tău,  eşti motivat şi energizat de idealurile proprii.
Deci,  cine sunt?  Ce îmi place?  Ce imi doresc? Care sunt valorile mele?  Am dreptul să respir, să iau o pauză,  sau mereu trebuie să demonstrez?! Am dreptul la a duce o viaţă liniştită,  simplă şi  tihnită,  fără ambiţii împrumutate  care îmi mutilează sufletul? E de ajuns viaţa cu ale ei încercări şi provocări,  nu mai vreau să mă chinui în plus!
Am o singură mare dorinţă acum,  să îmi cunosc măsura,  să mă bucur de confortul binecuvântărilor lui Dumnezeu,  ca să pot să cresc cu adevărat.  Să cresc firesc,  aşa cum creşte un copil. Să pot să mă relaxez,  să mă dezîncord, să pot primi şi să pot da... Să îmi dau voie să exist.