Psalm, Valeriu Anania
Pe Tine,
înălţimea cea mai presus de cânt,
cu ce
cântare nouă mai pot să te cuvânt?
Că dacă
mintea însăşi nu-i chip să Te priceapă,
în bietul
grai cum poate Cel negrăit să-ncapă?
Tot ce-ai
făcut, se vede; doar Tu eşti nevădit;
făptura
se rosteşte, Tu nu poţi fi rostit.
Şi
totuşi, totul cântă, cu grai şi fără grai,
pe Cel
slăvit în minte şi-n firul unui pai.
Dureri şi
rugi de obşte spre Tine se avântă
şi tot ce
Te-nţelege c-un cântec mut Te cântă.
Că-n Tine
este totul şi-alături Ţi se ţine,
şi tot
ce-i viu se naşte şi moare doar prin Tine.
Tu unul
eşti şi toate, şi-aş cuteza să zic
că unul
fi'nd şi-n toate, eşti totul şi nimic.
Pe tine,
Cel cu toate numirile din lume,
cum să Te
chem, de-ndată ce singur nu ai nume?
Că minte
n-am, cerească, s-o urc de subsuori
sub
streşinile tainei de dincolo de nori.
Cu ce
rostire nouă mai pot să Te cuvânt?
Fii
milostiv, Tu, cântec Cel mai presus de cânt!
Comentarii
Trimiteți un comentariu