Psalm, Valeriu Anania

Pe Tine, înălţimea cea mai presus de cânt,
cu ce cântare nouă mai pot să te cuvânt?
Că dacă mintea însăşi nu-i chip să Te priceapă,
în bietul grai cum poate Cel negrăit să-ncapă?
Tot ce-ai făcut, se vede; doar Tu eşti nevădit;
făptura se rosteşte, Tu nu poţi fi rostit.
Şi totuşi, totul cântă, cu grai şi fără grai,
pe Cel slăvit în minte şi-n firul unui pai.
Dureri şi rugi de obşte spre Tine se avântă
şi tot ce Te-nţelege c-un cântec mut Te cântă.
Că-n Tine este totul şi-alături Ţi se ţine,
şi tot ce-i viu se naşte şi moare doar prin Tine.
Tu unul eşti şi toate, şi-aş cuteza să zic
că unul fi'nd şi-n toate, eşti totul şi nimic.
Pe tine, Cel cu toate numirile din lume,
cum să Te chem, de-ndată ce singur nu ai nume?
Că minte n-am, cerească, s-o urc de subsuori
sub streşinile tainei de dincolo de nori.

Cu ce rostire nouă mai pot să Te cuvânt?
Fii milostiv, Tu, cântec Cel mai presus de cânt!



Comentarii