Nenea paznicul şi firimiturile

          Cu vreo 2 săptămâni în urmă, eram în trecere prin oraş cu o prietenă, într-o dispoziţie bună şi convinsă că lumea e frumoasă, toamna şi frunzele sunt minunat aşternute, totul e bine.

          Şi cum mergeam pe trotuarul plin de trecători, iată că văd cum paznicul unei bănci aruncă firimiturile şi resturile dintr-o pungă cu covrigi, exact în faţa mea, cu un gest rapid şi se retrage înapoi la postul lui. Luată prin surprindere, fără să mă opresc, îmi scapă un "Cee oaameni..." cu voce tare şi indignată îi mai spun şi prietenei "Ai văzut cum a aruncat firimiturile pe jos...". Nenea paznicul sigur m-a auzit, căci vocea mea cristalină nu aduce a şopotul unui pârâiaş, ci mai degrabă a talangă de văcuţă bălţată.

          După ce fac 2-3 paşi, îmi vine mintea la cap şi-mi dau seama că sunt ultimul om de pe Pământ. Nenea paznicul... nenea paznicul tocmai terminase masa de prânz şi îşi împărţea, cu siguranţă, firimiturile cu nişte porumbei. Nu mi-am întors privirea să mă conving, căci ştiu sigur că aşa era... Mi-am continuat drumul, puţin mai cocoşată... ca un câine amărât, prins în grădina unor străini şi care se târăşte spre casă, pe drumul mare, cu badoage legate cu sârmă de coadă...Ufff...

pictură de Sergey Rimashevsky