28 noiembrie 2013

În atelier

Îmi împart atelierul cu Dan de la Gândul de Lemn aşa ca majoritatea lucrărilor lui sunt criticate, aclamate, pipăite, lăudate de mine... am onoarea! :-) Ultima lui creaţie este o lingură cu căucul rotund, aşa cum îmi plac mie lingurile şi cu o formă sculpturală minunată. La atingere e extraordinar de fină şi perfect finisată... Mă mai uit azi si mâine la ea, căci în curând va pleca peste ocean...

 


 
 



19 noiembrie 2013

Profesori severi

             "Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

             Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."

zice Nicolae Steinhardt

15 noiembrie 2013

De prin atelier

Brăţară cu închizătoare din năsturel de lemn
Broşă cu bujori

5 noiembrie 2013

Nenea paznicul şi firimiturile

          Cu vreo 2 săptămâni în urmă, eram în trecere prin oraş cu o prietenă, într-o dispoziţie bună şi convinsă că lumea e frumoasă, toamna şi frunzele sunt minunat aşternute, totul e bine.

          Şi cum mergeam pe trotuarul plin de trecători, iată că văd cum paznicul unei bănci aruncă firimiturile şi resturile dintr-o pungă cu covrigi, exact în faţa mea, cu un gest rapid şi se retrage înapoi la postul lui. Luată prin surprindere, fără să mă opresc, îmi scapă un "Cee oaameni..." cu voce tare şi indignată îi mai spun şi prietenei "Ai văzut cum a aruncat firimiturile pe jos...". Nenea paznicul sigur m-a auzit, căci vocea mea cristalină nu aduce a şopotul unui pârâiaş, ci mai degrabă a talangă de văcuţă bălţată.

          După ce fac 2-3 paşi, îmi vine mintea la cap şi-mi dau seama că sunt ultimul om de pe Pământ. Nenea paznicul... nenea paznicul tocmai terminase masa de prânz şi îşi împărţea, cu siguranţă, firimiturile cu nişte porumbei. Nu mi-am întors privirea să mă conving, căci ştiu sigur că aşa era... Mi-am continuat drumul, puţin mai cocoşată... ca un câine amărât, prins în grădina unor străini şi care se târăşte spre casă, pe drumul mare, cu badoage legate cu sârmă de coadă...Ufff...

pictură de Sergey Rimashevsky

Omidă

Îmi fur singură bucuria. Toate minunile se desfăşoară în jurul meu şi multe-s pentru mine, dar eu rămân mereu la stadiul de omidă cârtitoare. Trăiesc, fără să vreau, pe principiul lui Alejandro Jodorowski, care zice că păsările care se nasc în cuşcă, au impresia că a zbura este o boală...