Căluţul meu

     De când mă ştiu am un căluţ. În fiecare zi îl spăl, îl îmbrac, îl hrănesc şi mergem împreună să ne ducem ziua la bun sfârşit, el trebuind să fie ajutorul meu în toate. Toate bune şi frumoase în copilărie, nu l-am pus la mari poveri, el era oricum mai gălăgios decât mine şi ne jucam întotdeuna jocurile pe care le vroia el. Orice vroia trebuia să-i fac pe plac, altfel o lua cam razna.

     Situaţia nu s-a schimbat prea mult nici în adolescenţă, era deja învăţat să preia el frâiele şi să mă conducă unde-l tăia capul. Deja pe la 20 şi ceva de ani, nici nu-mi puneam problema să mai pot stăpâni nărăvaşul căluţ ce se învăţase mereu să-şi ia lumea în cap şi să facă ce vrea, ajunsesem să cred că ăsta e firescul. Am încercat să-l mai ostoi, l-am pus să se trezească mai devreme, să pună osul la treabă când e nevoie şi nu numai când vrea el, o vreme a mers, cât timp laudele îi gâdilau orgoliul. Dar apoi nici astea nu l-au mai clintit din pătuţul lui confortabil. Fiecare zi se desfăşura după toanele în care se trezea.

     Până într-o bună zi, când mi-am adus aminte că acest căluţ mi-a fost dăruit spre ajutor şi nu ca să mă conducă, mi-a fost dăruit să mă asculte şi să mă poarte acolo unde pot să cresc şi nicidecum să-mi stea împotrivă. În fiecare zi îl spăl, îl îmbrac şi îl hrănesc, dar nu-l mai las din frâie să tragă pe drumul pe care are chef, ci îi dau pinteni din timp, să ştie că azi face ce spun eu, ca să ne fie bine la amândoi. Şi e în stare să facă multe căluţul meu. Poate să fie harnic, poate să stea cuminte, poate să urmeze un program. Acum suntem prieteni buni, iar el e ajutor de nădejde.
:-)